Avem dela marele Bogdan Petriceicu Haşdeu, în afară de operile lui literare şi ştiinţifice, o ciudată realizare arhitectonică rămasă ca simbol de mângâere platonică şi de renunțare integrală la toate manifestaţiunile pământeşti: castelul Iulia Haşdeu, ridicat la marginea Câmpinei după indicațiunile necromantice ale ficei sale Iulia.
După moartea Iuliei, toată activitatea lui Hasdeu capătă o atmosferă mistică, aruncată peste pragul raţiunii normale — peste realităţile vieţii. Haşdeu întrerupe suişul către culmile ştiinţei adevărate, adâncindu-se zi cu zi în lumea ireală a visurilor lui neguroase şi fantomatice.
In toate nopţile până târziu, când liniştea întunericului gonia sgomotele pământeşti, bătrânul vorbia la masa lui misterioasă, dincolo de pragul realității — copilului său adorat. Sufletul lui sdrobit abia acum căpăta o linişte iluzorie. Se gândia la ea adânc şi — complect transportat — o vedea în faţa ochilor frumoasă, cu obrajii palizi, cu ochii adânci şi serioşi. Aştepta să-l întrebe:
— «De ce, tată nu-mi pot închipui marginile universului»?... sau:
— «Care este definiţia infinitului»?
Pe buzele ei subţiri vorbele fluturau ca sunetele melodioase ale vânturilor de toamnă, pornite în iureş melancolic peste vârfuri desfrunzite de zăvoaie. Şi ochii bătrânului se umezeau cu lacrimi grele, căzute domol peste rămurişul sălbatic al bărbii sale albe şi încâlcite...
Iulia era o făptură aleasă. Toţi care au cunoscut-o au rămas uimiţi de manifestările ei — în raport cu vârsta — nefireşti. Cunoștea la perfecţie câteva limbi străine şi pricepea orice noțiune din domeniul vast al filozofiei si literaturei. Poeziile pe care le-a scris în limba franceză dovedesc cu evidenţă înalta ei spiritualitate.
O armonie spontană, o cascadă furtunoasă de idei magnifice străbat poeziile celor 17—18 ani, cari prevesteau neîndoelnic apariţia strălucitoare a unei noui astre.
Iubirea pe care o versifică Iulia nu se aseamănă cu aceia a contimporanilor săi, pentrucă ea purta în suflet pânza fină a unei sensibilități alese. Când citeşti una din poeziile sale, o infiorare nostalgică își străbate resorturile existenţii. Incepi să te gândeşti, fără să vrei, la înfiripările fragile ale unei iubiri tăinute, de mult eterizată în nemărginirea spaţiilor cereşti.
Iată o traducere modestă din franţuzeşte a uneia din poeziile ei de dragoste:
Și marea, universul, munţii
Și crângul şi amurgul serii
Se vor ascunde-odată 'n umbra
Nimicniciei şi-a uitării!...
Dar inimile noastre veşnic,
Vor îngâna duios în urmă
Un cântec lin, sădit în lunca
Iubirii, care nu se curmă...
Marele poet Mistral a adresat lui Haşdeu o scrisoare foarte interesantă, în care se recunoaşte entuziasmul stârnit de poeziile Iuliei în Franţa:
— «După ce ai răsfoit cele trei volume, adevărat culcuş de nisip curat în care pepitele de aur abundă, rămâi cu impresia ce-ţi lasă săpăturile acelea norocoase din Grecia sau dela poalele Vesuviului, în care descoperi resturi de statui, ce te fac să regreţi amarnic părțile care lipsesc».
Sunt vorbe frumoase, adânci, spuse de un uriaş al literaturii mondiale.
Moartea nu ia dat pas ca să-şi desăvârșească înfiripările de poezie rămase ca nişte tablouri geniale, lipsite de perfecţionarea ultimei retuşări.
În culmea sgomotoasă a unei bucurii desăvârşite se face deodată tăcere. Iulia Haşdeu, frumoasa și romantica poetă, cu sufletul împovărat de fiorii dragostei, cu mintea luminată de soarele idealurilor — moare de ftizie. Astfel, paşii unei primăveri senine nimeresc direct în cavoul negru al neexistenţii.
La cinci ani dela moartea ei, Haşdeu începe construirea castelului, care a ţinut trei ani de zile. Când îl vezi prima dată ai impresia că te găseşti în faţa unui monument medieval, rămas în urmă să povestească urmaşilor legenda unor vremi eroice. Toată clădirea se deosebeşte printr'o simetrie perfectă de linii armonios îmbinate, pentru a da împreună un ansamblu măreț si impunător. La mijloc se află un tur înalt, prismatic, terminat cu colți dreptunghiulari. În faţa acestui tum se găseşte un balcon simplu, cu laturile de aceiaşi structură geometrică. Pe toate feţele turnului sunt ferestre cu pervaz de marmură. De-o parte şi de alta sunt două clădiri tot prismatice si cu aceiaşi rece înfățişare. În general, castelul reprezintă o clădire stranie, lipsită de atracţia mângăioasă a liniilor curbe, precum şi de orice alt motiv artistic. Cum urci scările, găseşti săpate în piatră cărţile celor șapte vieţi. Pe cotorul fiecărei cărți se află săpat un nume: Agnosike, Hypatia, Beatrice Portinari, Juana Veranez, Elisabet Teodora, Charlotte Corday şi Iulia Haşdeu.
Lângă aceste cărţi se află schiţate şapte stele, care cresc cu fiecare viaţa pentru a ajunge în urma Iuliei la o mărime maximă. Aceasta este o demonstraţie simplă a credinţei lui Haşdeu în reîntruparea sufletului după moarte. Iulia reprezintă ultima fază a formelor pe cari le ia sufletul pe pământ.
Pătrunzi înăuntru printr'o uşă rotativă cu inscripția: «E pur și muove». Aci se află templul lui Haşdeu. Pe ferestre lăturalnice şi de sus pătrunde o lumină colorată diferit, care se reflectează în luciul oglinzilor de cristal ce 'mpodobesc pereţii. Acest templu este în formă mă de cruce. Are o boltă asemănătoare cerului, cu chenare mărginaşe împletite artistic. O atmosferă mistică, răspândită de cuprinsul misterios al acestui templu, te predispune la meditaţie adâncă. Aci venea Haşdeu să se roage pentru sufletul ficei sale.
Templul este înconjurat de alte încăperi: biblioteca, dormitorul, camera pentru pian şi în fund de tot camera pentru şedinţe necromantice cu inscripţia: «Uunquam solus». Această cameră are o singură fereastră, cu geamuri roşii şi obloane. Lângă o masă rotundă se află — atârnat de un lanţ de argint — creionul cu care Iulia comunica din lumea cealaltă. Peste pereţii colorați în albastru sunt zugrăviți: um înger, un liliac, un fluture şi alte vietăţi şterse de vreme. O lumină tainică îți cutremură nervii. Toată încăperea răspândeşte respiraţia adâncă a unor duhuri misterioase, care te fură şi te poartă în luciul altor orizonturi. Te apucă frica şi aştepţi în fiecare moment ca pereţii imobili să se mişte, să vorbească. Aştepţi ca umbra unui colţ din cameră să se contureze şi să reliefeze trupul delicat al Iuliei...
Deasupra templului se află statuia lui Isus. E îmbrăcat în haină largă, mătăsoasă, cu poalele vălurite, cu mânecile puţin sumese. De sub mâneci răsar mâini crispate, însângerate de urma piroanelor.
Pe margini se află locul celor doisprezece Apostoli.
Urci mai sus şi, de pe o terasă de piatră poţi privi până în depărtare luciul șerpuit al Prahovei şi galeria neguroasă a pădurilor de brad.
Aci faci cu duioasă reculegere deosebirea dintre lumea obscură şi mistică a camerii de spiritism — şi lumea măreaţă a naturii pururi zâmbitoare — îndiferentă la durerile trecătoare ale oamenilor.
Din castelul Iulia Haşdeu a rămas astăzi o tristă mărturisire a regretabilei noastre lipse de respect faţă de reliquelle preţioase ale geniului înaintaşilor noştri. A fost lăsat în părăsire după moartea lui Haşdeu, complectându-şi ruina în timpul războiului şi de-atunci încoace în fiecare zi. Pereţii au început să se macine, să se scobească, mobila şi ornamentele au fost furate, pacea uitării a coborât zi cu zi peste rămăşiţele lui sfinte, sortite prea de vreme pieirii.
NICOLAE NEDELCU
Cruciada Românismului - Anul I, nr 8 de joi, 24 ianuarie 1935
Dacă doriți să distribuiți:
Înapoi la index