Atunci când se pun în discuție formulele fundamentale ce stau la baza organizării omenirii în state și națiuni, ele nu pot îi concepute decât situate în lumina clară a realităților și a momentului.
A discuta o formulă oarecare ce pretinde îmbunătățirea vieții omului, fără a ține seamă de om și fără a cunoaște realitățile în care el trăește și se desvoltă, e o aberație.
Ca să înțelegem și să armonizăm viața de stat, trebue să cunoaștem și să aprofundăm însăși viața.
Viața omului nu se desfășoară izolat. Dela început el s’a născut într’o familie, și-a format un trib, un clan și așa
mai departe.
Ori interdependența aceasta izvorâtă din firea asoeiabilă a omului, impune dela îneeput datorii, nu drepturi. Iar dacă în scurgerea vremii, peste capul mulțimilor asociate s’au ridi cat tirani, cei opresați au datoria de a dărâma tiranul — care se’nțelege speculează în loc să servească — dar aceste mulțimi nu se pot emancipa din legea naturală a echilibrului cosmic și să ceară dreptul de izolare, de a face ce vrea, de a-și creia legi false de drepturi totale, ca și tiranul doborât.
Această lege falsă a drepturilor absolute este democrația. Chiar unul din adepții democrației, F. Cambo*), nu se poate reține să nu spuie că: "Propagandiștii democrați au sărbătorit totdeauna drepturile pe care un regim democrat le dă cetățenilor, dar au vorbit foarte puțin de datorii".
Iată dece trăim azi în mijlocul unei societăți veșnic revoltată, aplecată spre critică, cerând bătăios cu placarde voluminoase, drepturi și numai drepturi.
Ce datorii satisface omul din cafenele care îl vezi primul în stradă la manifestații? Ce datorii satisfac gălăgioșii propagandiști democrați? Un singur drept nu-l cer însă acești bătăioși revoluționari, dreptul de a munci, căci acesta într’un stat organizat este un drept, înțelegându-se că fără muncă un individ n’ar putea avea cu ce să trăiască.
Iată ce evită să ceară democrații sau în orice caz nu pentru ei.
Dar deoarece pe noi ne interesează soluții salvatoare care să îmbunătățească viața neamului nostru, să cercetăm adevărurile dela noi.
Suntem o țară de plugari, harnici, rezistenți, cinstiți și înțelepți. Ce vrea acest țăran ca să fie mulțumit?
Pământ? I s’a dat. Nu de Democrație, ci de un Rege mare, ca stimulent și răsplată pentru apărarea țării, aceasta este realitatea.
Vot? Poporul să fie suveran? Foarte drept și echitabil ca oamenii să-și aleagă singuri conducătorii și nu prin delegați la colegii.
Dar dacă democrația proclamă dreptul de vot, liber, secret, universal, de ce în clipa când poporul, sătul de 800 de diurniști incapabili, voește să-și aleagă un singur conducător cu un mănunchiu restrâns de oameni de valoare, corifeii democrației spun că aceasta este dictatură?
Și în definitiv, cine se revoltă că dispare democrația? Poporul? Nu. Ghiftuiții fondurilor stoarse din birurile poporului. Dar logic, aceștia n’au cuvânt. Ei sunt interesați direct. Ei pierd situația de aleși ai poporului, de beneficiari ai surselor de trai comode.
Și dacă poporul cere comandament unic, nu se poate veni cu motivări de "inconștiența maselor" deoarece atunci când aleg democrați, sunt socotite destul de conștiente.
Democrația se proclamă cu emfază "guvernarea poporului". Prin cine? Prin Parlament?
Parlamentul e o adunare de delegați care conduc treburile statului după părerile lor, nu ale poporului.
Votantului nu i se cere sfatul cum să fie guvernat, ci votul.
Care din cei ce colindă satele au stat vr’odată să convingă masele de realitatea teoriilor lor programatice? Nimeni. S’a promis doar: scăderi de biruri, faceri de șosele, reparări de poduri, conversiuni, s’au exagerat chiar, fantezii și minciuni ordinare.
Deci țăranul a votat, deoarece i s’a promis că va trăi mai bine, iar nicidecum că va fi condus de o formă democrată sau nu.
Și acum să analizăm întrucât e bună democrația și numai ea poate ferici neamul acesta.
Fala democrației este Parlamentul "unde fiecare își poate spune cuvântul". Dar nu interesează să ai libertatea să spui cuvântări, ci cât se realizează din ce spui. Nimic.
Cine sunt parlamentarii noștrii actuali? Aleșii poporului? Dacă s’ar aduna odată poporul pe-o câmpie cu deputații lor, pe toți i'ar sfârteca. Deputații de azi sunt aleșii jandarmilor și ai furturilor de urne.
Iar practica Parlamentară care este? Guvernul propune o lege, majoritatea votează. Opoziția țipă și nici măcar la vot contra nu se prezintă. Mă întreb atunci dece să mai existe majoritate și opoziție, de ce Parlament? Nu e nevoie să se cheltuiască 1.000.000 lei pe zi de pomană. Guvernul n’are decât să aplice legea direct. Control? Mai curând au rușine și demnitate 15 oameni priviți de-o țară întreagă, decât 800 de șperțari ce-și cocoloșesc afacerile împreună.
André Tardieu, spune de regimul democratic din Franța că e un: "Regim de dezordine, de privilegii și instabilitate, unde toată lumea comandă și nimeni nu e responsabil".
Iată dece Democrația ne repugnă.
Ea a făcut din noțiunea sfântă de libertate; debandadă, din egalitatea naturală, erijarea în conducători a pleavei și secăturei, și din frățietate o crimă.
S’a înlocuit concepția binelui pentru mulțime, prin concepția domniei unei mulțimi de secături.
Ca să ne dăm seama ce este Democrația, să vedem cine o apără.
În afară de câțiva bărbați de stat, care confundă dorința lor de eliberare de sub călușul cenzurei cu democrația, oficina este presa din Sărindar, stipendiată de toate guvernele și cu o datorie de 50 milioane lei la Banca Națională; scribi ai Democrației și "Adevărului", cărora le convine domnia pleavei pentru a face afaceri de galoși, etc.
Și toți cei care se gândesc cu groază că sub un regim mai de mână forte — în sensul de severitate în paza cinstei — nu vor mai putea manipula nici' o afacere.
Democrații au adus toată debandada în care trăim. Unii spun în fața evidenții că așa e, dar că nu s’a aplicat adevărata democrație.
Inexact. Aceleași cauze produc aceleași efecte. O experiență a fost suficientă. Acest neam nu este nu "cobai" de verificat tăria serurilor democrate. Acest neam are nevoie de introducerea unei discipline morale, de un echilibru spiritual și de o unificare sufletească, curățind zgura.
Acest lucru "Cruciada" nu-l vede realizat decât printr’un comandament unic, izvorât din dorința și voința acestui neam.
Un alt regim spre care tind unii democrați evoluați este comunismul.
Către acest nume magic își îndreaptă muncitorul din uzină privirea șî gândul. I se spune că acolo, în Republica Sovietelor, muncitorii sunt miniștrii, trăese ca’n rai.
Raiul sovietic? A început din 1918 și iată, după 17 ani și sângele curge șivoaie, deportările în Siberia nu contenesc, teroarea domină.
Mă întreb uimit. Ori Rușii sunt proști și trebue să li se facă binele cu sila, ori.... adevărul: comunismul e o crimă continuă.
Din moment ce e nevoie veșnic de sânge pentru a aplica o formulă, însemnează că acea formulă este în contra legilor naturale ale vieței. De altfel Panait Istrati, omul care și-a făcut odată un vis din comunismul societic, și-a țipat oroarea lumii întregi.
Pentru ca muncitorul să nu mai fie o marfă de exploatat și un paria, nu e nevoie nici de comunism ale cărui metode falimentare le vom vedea mai jos, nici de sânge.
Într’o națiune unde nimeni nu mai poate mânca furând, ci numai muncind, într’un stat în care munca va fi insigna nobleței, muncitorul nu va mai fi un izolat persecutat, ci un tot. Scara salariilor pe categorii de muncă repartizată echitabil cu un minim și un maxim. Asigurarea și pensionarea, înlesnirea muncii și sistematizarea se pot realiza și fără flamura roșie a miilor de vieți asasinate de tiranii sovietici.
De altfel aceste probleme le vom discuta în viitor pe larg.
Dar ca o identificare obiectivă asupra falimentului sistemului comunist și inutilității violențelor lui, redăm acest extras dintr'o corespondență a lui Pierre Berland, trimisă din Rusia și publicată în "Le Temps" din 25 Martie 1935:
"Începând din 1930, jumătate din țăranii Rusiei au fost smulși dela toate obiceiurilor străvechi, adunați în organizații colective încă destul de rudimentare, micile exploatări private îmbucătățite și adeseori amestecate unele într‘altele făcând loc la mari domenii ale Statului și instrumentele de lucru fiind puse în comun.
Ce rămâne îu definitiv țăranului ca proprietate?
După statutul din 1930, ISBA (coliba) iar în jurul ei o bucățică de pământ (grădină sau livadă) a căror limite nu erau precis fixate, păsările ce le avea și o singură vacă era lăsată kolhoznicilor, individual. Restul era transferat la Kolhoz și reprezenta aportul țăranului la ferma colectivă.
Ori, majoritatea țăranilor nu se resemnară la această operație pe care o socoteau o deposedare. Pentru ei revoluția se terminase din 1917-1918 în cursul căror ani ei puseseră mâna pe pământurile atât de mult dorite ale marilor proprietari, ale Bisericii și pe domeniile imperiale.
Pentru Bolșevici ea abia acuma începea. Duelul care se angajă e din cele mai pasionante din istoria contimporană. Decât să dea vitele kolhozurilor, țăranul prefera să le omoare și să le consume imediat. Comuniștii prevăzuseră oare această îndârjire a țăranilor? E puțin probabil. În orice caz ei fură neputincioși în a opri efectele.
Pe de altă parte, vitele colectivizate erau rău îngrijite. Țăranii n’au mai avut pentru ele îngrijirile atente ca atunci când le considerau proprietatea lor personală.
Rezultatele acestei mișcări de distrugere a proprietății exprimate de statisticele sovietice n‘au nevoie de nici un comentariu. Pentru cai, de exemplu, Stalin, în marele său raport făcut în fața celui de al șaptesprezecelea congres al partidului, a dat următoarele cifre pe an, socotite în milioane de capete:
1929 1930 1931 1932 1933
--------------------------------------------
34 30 26,2 19,6 16,6
Pentru vacile cu lapte, anuarurile oficiale dau cifrele următoare în (milioane):
1929 1930 1931 1932 1933
---------------------------------------------
30,4 26,7 24,4 21 19,5
În ce privește caprele și oile scăderea e încă și mai profundă:
1929 1930 1931 1932 1933
------------------------------------------------
147,2 108,8 77,7 52,1 50,6
Iată cifrele și pentru porci (tot în milioane):
1929 1930 1931 1932 1933
---------------------------------------------
20,9 13,6 14,4 11,6 12,2
Bilanțul, deci, e următorul: jumătate din cai, o treime din vaci, două treimi din capre și oi și două cincimi din porci".
Guvernul sovieic a văzut greșala comisa și încearcă s’o repare, spune Berland în acelaș articol, făcând loc din nou vitelor individuale. În republicile Asiei Centrale cifrele s’au ridicat considerabil, țăranii având dreptul să aibă și zece vaci, o sută de oi, etc.
În aceiași măsură au început readucerea Kulacilor deportați în Siberia. Se știe că țăranii erau împărtiți în chip artificial în Kulaci (țărani chiaburi), Seredniaci (țărani mai puțin înstăriți), Bledniaci (țărani săraci) și Batraci (țărani cari argăsesc).
Kulacii în fond erau greu de diferențiat, dar cu acest nume se etichetau cei ce se opuneau colectivizării și erau apoi deportați în diferite regiuni ale U. R. S. S.-ului, iar bunurile lor confiscate. Cu ei s’au exploatat pădurile nordului, s’a săpat Canalul dela Baltica la Marea Albă, au dublat Transiberianul și au servit ca mâ nă de lucru gratuită pentru ridicarea coloșilor industriali. Statutul din 1930 spunea că nici un Kulac nu putea fi admis în Kolhoz. Statutul din 1935 se îndulcește în sensul că acei Kulaci cari au dovedit credința lor către regim, pot fi admiși.
În încheiere BERLAND, spune:
"Se observă din toate aceste măsuri o tendință mai moderată și mai înțelegătoare decât aceia din ani precedenți, ce începe să predomine în politica agrară a guvernului. Inspirată de necesitățile randamentului, ea se datorește deasemeni într'o largă măsură și considerațiilor de politică externă.
În caz de conflict, trebuie să se conteze în interior pe țărani..." (**)
Kremlinul vrea să se împace cu masele țărăniste prin concesiuni făcute spiritului lor individualist și să doteze Kolhoznurile cu unelte agricole care ar dovedi superioritatea marei culturi colective. Astfel se revine la politica de bun simț pe care o preciza LENIN:
"Țarani nu se vor lăsa convinși de cuvinte și vor avea perfectă dreptate. Ar fi greșit să se creadă că citirea decretelor sau a afișelor de propagandă e suficient pentru a'i convinge. Țăranului care nu numai la noi, dar în întreaga lume, e un om practic și realist, trebuie să-i furnizezi prin exemple concrete proba că comunismul e superior altor forme. Dacă putem de mâine să-i dăm 100.000 de tractoare bune, să-i furmnizăm benzină și personal technic, țăranul va zice: sânt pentru comunism".
...și dacă nu?
Deci iată cum Stalin însuși, în raportul său, recunoaște regresul șî revine asupra deportărilor Kulacilor.
Iată ce nu vrea să scrie "Cuvântul Liber" și părinții ei "Adevărul" și "Dimineața".
Iată mirajul mincinos spre care sunt atrași muncitorii dornici de mai bine.
"Cruciada" va lovi fără cruțare, cu violență chiar, în contra colportorilor comunismului asasin. Acei ca vor să ucidă o jumătate de lume pentru a abrutiza pe cealaltă se vor izbi de data aceasta de toată vigoarea repulsivă pentru crimă, din ființa noastră.
Românismul e singurul crez care poate anima viața acestei Națiuni.
Soluții pentru fii ei, din sânul ei, cu spiritul ei, pe pământul ei.
Până și sterilii agitatori politici au simțit direcția adevăratei orientări, dar ei o fac patetic și speculativ pentru a fi vecinic pe afișul "Puterii".
"Cruciada" care nu intră în această goană murdară si nici apendicele nimănui nu vrea să fie, își va urma munca ei de laborator. Va căli suflete, va frământa idei, va așterne gânduri și va cristaliza realități, iar când suflul românismului se va fi resimțit în pragul ultimului bordei din această țară, o singură scuturare din cap cu ochii vor privi lumina. Dar până atunci muncă, creație, apostolat și calvar.
MIHAIL STELESCU
Cruciada Românismului - Anul I, nr 17 de joi, 28 martie 1935
*) Les Dictateurs, de F. Cambo, pag. 61, cap. VI.
**) (N. T.) Iată deci aceiași speculă murdară a colectivității. Se fac favoruri pentru a atrage partizani. Se cumpără oameni flămânzi care, pentru o bucată de pâine, să-și ofere sângele pentru triumful mondial al crimei roșii.
Dacă doriți să distribuiți:
Înapoi la index