Trandafirul
Era copilul nimănui! Așa l-au pomenit străzile. Și era mic... mic de tot! Numai ochii-i negri, negri ca și părul lui sălbatec, cu reflexe albăstrii, erau mari!... Mari.. parcă totdeauna uimiți de minunăția străzilor, pe cari nici el nu-și aducea aminte să se fi pomenit altfel.
Ai fi zis că sufletul îi era în ochi, și ochii îi erau sufletul.
Dar ceiace îl minuna pe el mai mult, erau florile! Aceste mici viețuitoare colorate, parfumate! De aceia, de multe ori, se oprea ceasuri și zile întregi în fața unei grădini. De astă dată, sufletul de sub sălbăticia neagră, cu reflexe albaștrii, se opri lacom în fața unei grădini, cum nu mai văzuse până acum!
Ce frumoase fori! Și cât de felurite... Și cît de multe!... Așa de multe!...
Era dimineață și veni soarele de nămiezi, apoi amurgul cu draperii de aur, de purpură și violet, și copilul încă nu se urni din loc.
Un glas limpede ca o mîngăere, îl întrebă:
— Așa de mult îți plac forile?
— Da!
Și o mînă albă și fină ca o adiere, îl duse înăuntru; îl plimbă pe la ființele acelea multicolore, spunânda-i-le pe nume.
Cineva începu să tușească și ochii cu sufletul în ei, cătă spre cel care tușise.
Era o fetiță, ceva mai răsărită decît el, blondă, ca privirea ochilor albaștrii parcă pierdută în nemărginit, și albă... palidă de albă!
— Matale ai tușit ?
— Da! răspunse fetița, înroșind imaculata batistă întocmită cu dantele.
— Dece tușești cu sînge ?
— Pentrucă eu ..eu sînt bolnavă.
— Da?
— Da!
— Și eu...
Și’n întrunericul ochilor lui negri, se făcu mai întuneric.
— Dar eu, e altceva... eu n’am flori.. n’am nici măcar o floare... eu n’am nimic... pe cînd matale?!... Păcat! ai atâtea flori frumoase!... Și matale ești frumoasă! Ai părul galben, ca luna când răsare ca părul matale! Și ești albă... așa de albă... O! mult mai albă, ca florile alea de colo frumoase, pe cari nu mi le-ai spus cum se chiamă!
— Trandafiri.
— Da!.. Mai albă decît tranfirii ăia...
Și-au început să plângă amândoi, fără să-și dea seama de ce. Simțeau numai nevoia de-a înfrăți prin lacrimi, mizeria unuia cu suferința celuilalt.
Se potoliră.
Băiatul schiță un gest de plecare.
— Stai, — spuse fetița — aș vrea să-ți dau ceva... o floare... un trandafir... să-ți aduci aminte de mine... poate că n’o să ne mai vedem!
Rupse un trandafir și i-l dete. Și-albastrul trist din ochii ei privi copilăresc în tăciunii, aprinși din nou de bucuria darului primit.
*
Inserase.
Brutarul scosese pîinile din cuptor și le înșirase în rafturi și pe tarabă, blonde, proaspete, aromitoare.
Lume multă venea de cumpăra, care cîte o pîine, care cîte o jumăte, ba mulți chiar cîte două și trei pîini; dar nimeni nu vedea mogîldeața de omuleț, ce răsărise în fața tarabei, ca din senin, cu trandafirul alb, contrastind anacronic în pumnulețul lui pamîntiu.
Într’un târziu, își duse mina la buzunarele zdrențelor, vrînd să scotocească și el așa cum făcea a mai mare parte din cei cari cumpărau numai cîte o jumătate depâine. Își aminti, însă, că el niciodată n’a avut așa ceva și vru să întindă tradafirul alb în loc de bani, dar de ce din fiecare pâine îi apărea chipul blond al fetei? Și de ce auzea într’una: „Să-ți aduci aminte de mine“?!...
Amețit, se lăsă jos lîngă perete, sub tarabă. Simțea cum îi treceau junghiuri prin piept și stomac. O tuse seacă și surdă îi anină două diamante dureroase între gene. Răsărise luna și printre lacrimi zări imaginea ei, tremurătoare, și i-se păru că e ea. Voi să se scoale, dar nu putu. Întinse halucinat mîna și deliră.
— Ai părul galben, ca pâinile brutaruiui... trandafirii tăi sînt albi ca miezul de pâine caldă... dar matale ești mai albă decît miezul de pâine și ești mai bună ca pâinea, și mie d’aia mi-e foame... mi-e foa...me...
A doua zi, dimineața, lumea făcuse roată în jurul unui copil ce ședea așa de frumos lîngă zidul de sub taraba brutăriei, privind fix și etern cu ochii lui negrii și mari, la trandafirul alb cu o singură pată roșie pe o petală, ca la o minunăție din altă lume și care constra așa de anacronic în pumnulețul lui pămîntiu.
------------------------------
PRIMĂVARA
Pe un dâmb sterp, la o margine de maidan, o sălcie ftizică își lăcrimează frunzele în plină primăvară.
Doi vagabonzi: unul tânăr, altul bătrîn, ce parcă s’au luat la întrecere cu salcia de pe dâmb, își întind scheletele sub umbra muribundei sălcii.
De undeva prin aer plutește miros de azimă fierbinte.
Vagabonzii și-au adulmecat nările și unul șoptește:
— Ce parfum de sălcioară!...
Iar celălalt îngână:
—Da ! Miroase a pâine caldă!...
Seara a întins borangic de lună peste fire, a coborît pace în suflete și păinjiniș de vis a țesut între pleoape... dar lumea e tot rece, salcia tot se scutură și visul vagabonzilor, — vis nesățios de pâine, — e poate ultimul vis în această primăvară!...
Constantin Bărcăroiu
Cruciada Românismului - Anul I, nr 1 de joi, 22 noiembrie 1934
Dacă doriți să distribuiți:
Înapoi la index