Pa deasupra frământărilor mărunte ale vieţei politice cotidiane, azi, pe prag de an nou, e necesar să scrutăn zările mai largi ale omenirii şi să deducem cu o logică rece, planul tactic de luptă ce se pregăteşte de'a lungul anului 1936.
Am putea rămâne să discutăm pe plan intern nouile orientări, desigur foarte importante desvoltării politice a ţării noastre, dar am fi atât de scurți şi poate prea puţin clar văzători.
Totuş, ne vom rezuma aprecierile şi punctul nostru de vedere asupra politicii interne înainte de a privi în faţă problemele de ordin extern.
În primul rând, nu credem în îndreptarea și redresarea acestei țări prin intervenţia vreunuia din organismele politice existente.
Partidele şi organizaţiile noastre politice sunt atât de mărunte în concepțiile lor asupra gravelor probleme sociale ce agită statul nostru tânăr, încât nu pot da niciuna din ele garanţia unei redresări.
Nu cred în partidele de dreapta, deoarece au în fruntea și în compoziția statului lor major, oameni învechiţi în practici po1itice de partid şi convertiți peste noapte din anumite necesități de ordin polițienesc.
Nu cred, şi nu voiu crede în sincerițatea unor oameni ce au fost şi sunt încă francmasoni.
Cazul Goga-George Cuza, cazul Vaida-Vocvod, cazul Dragoş Protopopescu, Dan Rădulescu, Stan Ghiţescu, etc., etc.
Aceşti oameni fac parte din cele trei grugări de dreapta: Național-Creştinii, Frontul Românesc şi Totul pentru Ţară.
Prezenţa masonilor în fruntea şi în sânul acestor organizaţii, dovedește în mod indiscutabil o prezenţă din ordinul lojilor masonice.
Iar dacă se găsesc proști să-i urmeze şi să-i primească, îi privesc personal, dar în cazul acesta să nu mai facă uz de principii, de idealism şi să nu mai socotească drept de-al lor pe un mucenic ca regretatul dr. Niculae Paulescu.
Un mason care a renegat odată creştinismul, care a practicat riturile păgâne şi degradatoare ale hrubelor masonice, nu poate revendica dreptul de regenerator al românismuiui şi al creștinismului.
Gruparea, ruperea şi veşnica discuție pe chestie de ciolan a mişcărilor de dreapta, dovedesc lipsa unui ideal şi existența unui interes, lipsa unui spirit de sacrificiu şi existenţa unor ambiţii murdare.
Acesta a fost spectacolul oferit până azi de aşa zisa mişcare de dreapta. Şi se găsesc naivi şi încă mulţi, cari spun că „ce să faci, decât cu străinii, mai bine “cu ăștia, așa cum or fi“.
O! sancta simplicitas! Intr'adevăr, incapabili de o acţiune pură, nouă şi cinstită, eterna massă indolentă care cere capu lui Moţoc, numai ca să ceară ceva, merge cu cei cari știu să-i aprindă instincteie şi sângele, negândindu-se că mâine, din cauza incapacității conducătorilor ei de azi, poate ajunge sub jugul străinilor mai rău decât suntem.
Arta în politică nu este de a ajunge, ci de a te menţine şi mai ales de a realiza.
Să mi se arate realizatorii cei noui, oamenii curaţi, oamenii cinstiţi şi noui. Unde sunt?
Să mi se arate concepţiile lor, creaţiile lor de reformatori. Să mi se citească un rând care să fie al lor propriu, ne copiat, ne plagiat, neinfluenţat.
Să se formeze măcar în glumă o garnitură de guvernare, să văd oamenii cei noui, cei necunoscuţi, — bolizi aprinzători de veacuri noui.
Vreau să văd omul providențial, să-i cunosc filozofia lui socială și politică, să-l aud înflăcărând massele cu vorbe de foc şi zel. Unde este, căci vreau să cred şi eu în el.
Să nu mi se aducă în schimb vreo fosilă din alte guvernări, să nu mi se prezinte vreun asasin.
Iată dece la drearta e criză, criză mare de oameni şi de concepție socială şi politică.
Partidul liberal, o maşină stricată şi putredă. Un prim ministru incapibil să conducă fără cenzură şi stare de asediu. Atât de incapabil încât, având aceste două arme în mână, nu e nici măcar dictatoraş. Un organism îmbătrânit şi rămas în urmă faţă de cerinţele vremii.
Partidul georgist, legat de un om (este vorba despre George Brătianu, n.n.). Tot partid liberal cu programul copiat după socialiştii francezi. O firmă care înglobează oameni foarte distinși, de bună credință, dar care nu se deosebesc de ceilalți decât prin formula: „La adevăratul partid liberal“.
Partidul Ppoporului, partidul unui erou în ale cărui forţe credem (este vorba de generalul Alexandru Averescu, n.n.). Dar este oare suficient un om, un singur om ca să îndrepte o ţară? Ar putea totuş forma epoca de tranziţie şi de pregătire a unor vremuri noui.
În fine, partidul naţional-țărănesc.
Cine-l conduce? Iată o enigmă. De mult Iuliu Maniu, acum câtăva vreme Vaida-Voevod, azi Mihalache, mâine...? Un partid nu poate servi drept şcoală de şefi. Şi acest partid să nu se uite, a mai guvernat şi n'a realizat ceiace aştepta mulţimea dela el.
Mâine poate va mai guverna, dar dacă azi conducerea partidului nu este în stare să-şi disciplineze oamenii din sânul lui, cum va putea mâine să disciplineze o ţară.
Defectele democraţiei. Iată dece o guvernare național-tărănistă nu va aduce nimic nou, afară doar de căderea guvernului liberal.
Partidul naţional - ţărănesc este şi o victimă a comunismului.
În 1926, la Craiova, comunistii, într-un congres al lor, au evidenţiat pericolul ce-l reprezintă naţional-ţărăniştii pentru ei, şi de atunci au preconizat „Frontui Popular“ de azi al d-lui Dobrescu. Comuniştii lucrează intens la desmembrarea acestui partid deoarece îşi dau seama că aplicarea punctelor din programul naţional-ţărănesc le-ar închide porţile propagandei lor demagogice. Iată dece am socotit totdeauna un act de inconștienţă atitudinea celor ce au lovit în naţional-țărănişti. Partidul național-ţărănesc trebuie să existe cu un tampon necesar față de comunism. Cu toate defectele lui ideologice şi structurale, el este o albie pentru curentele de stânga în care apele lor se disciplinează, se românizează şi pot deveni mâine forţe utile naţiunei. Dar nu naţional-țărăniştii vor reînoi această ţară. Statul ţărănesc îl vom discuta la timp.
De celelalte mărunţișuri şi personalităţi politice ar fi inutil să insistăm.
STÂNGA. Iată o denumire care ne-ar îndreptăţi să glumim şi să le spunem c'au călcat cu stânul în România.
Caracterizarea ei am făcut-o în deosebite rânduri şi mai mult decât mine a discutat-o pe larg marele nostru dispărut Panait Istrati.
Azi stânga caută să se regrupeze în jurul „Frontului Popular“, preschimbat în front democratic.
Ceiace le putem spune acestor domni e un singur lucru: Să nu-şi închipuie vreodată că România poate deveni republică sovietică. Ţara noastră nu e cobai de încercare şi nici rezervă de alimentație pentru Stalin. În clipa când aceşti inconștienţi vor trece limita, îi vom declara trădători de neam şi-i vom pune la zid. Nu suntem fascişti, nu suntem hitlerişti, dar suntem hotărât anti-comuniști.
Dar despre stânga putem vorbi mai mult peste hotare, în legătură cu îngrijorarea ce ne stăpâneşte, păşind pragul anului 1936.
Războiul Italo-Abisinian, a svârlit la pământ măştile diplomatice, a clarificat şi continuă să lumineze multe din punctele neclare ale politicii mondiale.
Lupta se dă azi şi pe plan internațional, ca şi pe plan naţional, între comunism cu surogatele lui şi între anticomuniştii de diferite nuanţe.
Războiul de mâine va fi, în primul rând, o răfuială între adversari de idei, iar numai ca o complectare vor veni şi poftele teritoriale.
Dacă ordinea publică engleză e azi atât de agitată contra Angliei şi alături de politica lui Eden, nu e numai din teama intereselor comerciale, ci şi din cauza agitației pe care o întreţin din umbră lojile masonice.
În Franţa, asaltul masoneriei e deasemenea formidabil. Iar din umbră lucrează Moscova.
Odată Italia fascistă înfrântă, Germaria nu mai prezintă un pericol aşa de mare. Totuş, Hitler parează lovitura şi face acordul cu Japonia, declarând făţiş lupta anti-comunistă. Iată o combinaţie care va slăbi mult din elanul comunist.
Războiul de mâine — şi acest război va fi, să nu ne facem iluzii, — va avea doi beligeranţi principali, comunismul şi anticomunismul. Se vor alătura acestor două forţe statele care chiar de nu vor îmbrăţişa formula ideologică a marelui lor aliat, dar anumite interese de alt ordin le vor atrage in orbita războiului.
De altfel, în cursul anului ce începe se vor lămuri şi defini şi mai bine taberile.
Întrebarea cea mare e ce vom face noi? Ce va face România?
In chip neîndoielnic, războiul va veni. Va părea multora această afirmare drept o vorbă goală, copilărească şi cu toate acestea o spun incă odată, noi vom intra în războiu.
Vom fi siliţi. Şi vom fi siliți din cauză că suntem neînarmaţi suficient. Numai o ţară cu o armată bine utilizată, cu o aviație perfectă și numeroasă, poate să facă ce vrea. Noi însă, va trebui să ne bazăm pe alianţe, şi aliaţii ne vor cere să-i secundăm in luptă. Numai în schimbul oamenilor ce le vom oferi ca să le apere interesele lor, ne vor da armele necesare.
Iată dece anul 1936 n'ar trebui să mai fie un an politic, ci un an al înarmării.
Să nu se vină cu poveştile umanitariste, căci dacă e vorba să fiu uman, sunt dator să fiu în primul rând cu copilul meu şi să nu-l las mâine rob sub călcâiul moscovit sau tras din nou pe roată de unguri. Deaceia ne trebuiesc arme şi avioane care să nu cadă.
Acest an 1936 ar trebui declarat an de armistițiu al patimilor politice şi cu forţe unite să ne înarmăm ţara.
Căci să nu surprindă pe nimeni dacă mâine, într'un eventual războiu, rămânând tot așa de slabi ca şi azi, o parte din tineret va încrucişa braţele.
Tineretul înţelege să se sacrifice pentru ţara lui, dar nu pentru inconștienţa oamenilor noștri politici care ştiu doar să se înjure la Cameră, să se bată la barou şi să facă intrigi de culise.
Generaţia de azi nu mai poate fi amăgită cu vorbe, iar cei ce conduc destinele acestui neam, oricât de sus ar fi şi oricât de jos ar sta, să-şi facă bine socotelile, dacă n'au sentimente că de felul cum vor înarma ţara, va depinde şi soarta lor.
Poate că de anul viitor mulți din cei ca alcătuim generaţia dintre 20 şi 30 de ani nu vom mai fi, dacă zeul Marte va declanșa măcelul, dar s'o ştie lichelele noastre politice că nu vom muri singuri, ci cu ei de gât. Mai au vreme să se gândească.
MIHAIL STELESCU
Cruciada Românismului - Anul II, nr 55 de joi, 2 ianuarie 1936
Dacă doriți să distribuiți:
Înapoi la index