Fără mult sgomot, cartelul zahărului s'a reconstitut iar preţul s'a urcat cu circa cinci lei la kilogram cu perspectiva unei urcări noi foarte foarte apropiate.
Nimeni insă, din oamenii responsabili, nu s'a ocupat de această scandaloasă spoliere organizată a marelui public. Aproape toată presa, spre ruşinea ei, tace.
Când un coreligionar al lui Kalman Blumenfeld dela Adevărul nu ar obţine o dispensă de plată unei taxe oarecare, atunci tot Sărindarul spumegă şi fulgeră pentru biciuirea opiniei publice. Dar când prin activitatea antisocială, deci criminală, acei hidoși profitori transformă, pentru populaţie, zahărul în articol de lux, Sărindarul se ocupă numai de Hitler sau Mussolini.
Mai revoltătoare este însă atitudinea acelei prese care speculează naționalismul integral.
De ce Cehoslovacia poate produce, pentru consumul intern şi pentru export, zahăr la jumătatea prețului zahărului românesc?
Mâna de lucru la Cehoslovaci este mult mai scumpă decât la noi.
Standardul general de viaţă al populaţiei este mai ridicat decât al nostru.
Acolo, în adevăr, Ministerul de Agricultură se ocupă de interesele cultivatorilor de sfeclă, iar din punctul de vedere al economiei naționale, constatăm că zahărul cehoslovac a câștigat piețile Orientului apropiat, peste capul României.
La noi, interesele aşa zişilor cultivatori de sfeclă nu sunt de fapt decât interesele fabricilor de zahăr.
Câştigurile fabuloase recoltate de cartelaţii zahărului le revin aproape numai lor, fie direct, fie indirect.
Preţul fiind mult prea ridicat ajungem la următoarele rezultate dezatruoase:
Populaţia nu poate consuma zahărul, absolut necesar conform indexului prescris de cele mai elementare axiome ale unei stări sociale normale pentru prezent.
Statul, nici el nu profită, deoarece, consumaţia fiind sub normal, nu avem nici măcar această compensaţie de pe urma căreia statul italian colectează anual circa ... miliarde lei.
Vasăzică, la noi, numai atotputernicii fabricanţilor de zahăr cu anexele lor străine şi indigene (politice) profită în mod nepermisde pe urma acesfui monopol scandalos.
Ministrul de Industrie, dacă cumva este sgândărit, se refugiază permanent sub scutul aşa ziselor comisiuni industriale.
Cine dictează acolo? Tot fabricanţii de zahăr, tot sfeclarii.
Dacă în adevăr Ministerul de Agricultură s'ar ocupa de interesul agricultorilor, atunci zahărul românesc, şi nu acel Cehoslovac ar trebui să domine pe pieţele Orientului.
Se mai spune că condiţiunilede finanţare a fabricilor de zahăr din partea băncilor ar justifica în parte spoliaţiunea populaţiei.
Mai sunt multe ţări oare, unde Statul, direct, sau prin Banca Naţională a înghiţit aşa de docil putregaiul bancar (Buhuşi)?
Nu are atuncea Statul posibilitatea să-şi impună voința faţă un Kaufman, Schapira, etc. pentru respectarea bazei fundamentale a unei normale stări sociale?
Până când această toleranță criminală din partea celor în drept?
Oskar Kaufmann, are desigur partea lui de răspundere în politica zahărului românesc.
Mai mare răspunde au însă naționaliştii noştri dela Banca Românească, care patronează astăzi cartelul zahărului.
Cartelurile trebuiesc dărâmate.
SERGIU LECCA
Cruciada Românismului - Anul I, nr 12 de joi, 21 februarie 1935
Dacă doriți să distribuiți:
Înapoi la index