Se împlinesc azi 82 ani de când Nicolae Bălcescu, chinuit de o boală crudă și neîmblânzită, și-a dat sufletul pe un pat mizer al spitalului din Palermo. Optzeci și doi de ani de când trupul acestui vizionar, profet al unității naționale, a fost aruncat în groapa comună a cimitirului orașului în care a murit.
Nicolae Bălcesu e cunoscut ca autor al «Istoriei lui Mihai Viteazul», după cum Eminescu e cunoscut ca autor de poezii. Nu se știe aproape nimic despre celelalte scrieri istorice ale sale, de contribuția adusă culturii și literaturii române, de influența pe care a avut-o asupra scriitorilor, nici de lupta dusă pentru isbânda naționalismului român.
Ca istoric era dotat cu un spirit critic foarte desvoltat în alegerea isvoarelor și redactarea materialului. Reprezentant al școalei istorice franceze, făcea o filozofie a istoriei atunci când arăta că fiecare popor are o misiune de îndeplinit pe pământ. Nu căuta să dovedească originea noastră latină și temeinicia motivelor pentru cari stăpânim aceste locuri. Lucrul acesta îl arătaseră, și-l susținuseră cu succes, reprezentanții școalei Ardelene. El căuta să arate fapte strălucite din trecutul nostru, pentru a fi pilde vii pentru prezent.
Exemplele erau chemări și îndemnuri pentru înfăptuiri noui. A fost cel mai mare istoric al timpului său. Harnic cercetător al arhivelor și bibliotecilor străine, cunoscător adânc al cronicarilor români, uimește adeseaori prin bogăția datelor istorice, adunate în acea vreme. Unele din studiile sale istorice («Puterea armată la Români» și «Despre starea socială a muncitorilor plugari în principatele române») se pot cerceta și azi cu destulă siguranță, deoarece sunt singurele aproape în acest domeniu.
Bălcescu poate fi privit și ca un ctitor al culturii și literaturii naționale. Împreună cu Negruzzi a format limba literară română. A fost preocupat de modernizarea frazei și de exprimarea literară. Dacă pe alocuri găsim pagini de retorism, lucrul acesta se explică pentru vremea în care a trăit.
Împreună cu Mihail Kogălniceanu, a încercat pentru prima oară în literatura română o emancipare de modelele streine, o naționalizare a literaturii prin inspirarea din viața istorică și prezentă a țării și prin apropierea de popor, refăcând încrederea în zăcămintele etnice ale sufletului nostru.
A pus temelia tradiționalismului, istoric mai întâiu, literar apoi tradiționalismul creator, ce pornește dela el și Kogălniceanu, atinge culmea la Mihail Eminescu, — cea mai bună întruchipare a geniului românesc — și trece mai departe pe câmpiile «Semănătorului» condus de N. Iorga. A înlăturat curentele gramaticale de care era înconjurat — nu prin teorii pedante cum făceau alții — ci prin limba scrierilor sale, tot astfel cum a făcut și Eminescu. A trecut peste curentele literare streine sufletului nostru, cu toate că erau bine reprezentante și susținute în Principate — s’a apropiat de cântecele și tradițiile populare, de filele îngălbenite de vreme ale cronicelor și cărților bisericești, de limba poporului vorbită și înțeleasă în toate ținuturile românești, și a putut să formeze astfel limba literară.
E primul care poetizează țara noastră, dacă admitem că părți întregi din «Istoria lui Mihai Viteazul» ce cuprind descrieri poetice, au fost scrise înainte de a pleca la Paris, unde a cunoscut «Cântarea României» scrisă de Russo și tradusă de el. E primul care atrage atenția contemporanilor asupra lui Vasile Cârlova, despre care scrie pagini întregi, tot astfel cum Eminescu, cu ani în urmă, va scrie despre el și despre limba literară a «Istoriei lui Mihai Viteazul».
In al treilea rând — Bălcescu trebuie privit ca luptător pentru cauza națională — A precizat idealul unui întreg popor, a luptat cu prețul sacrificiului pentru isbânda acestui ideal, reaunțând la cele mai simple bucurii pe care i le da viața, smulgându-se tot mai mult din materialismul ei, mereu în slujba acelei credințe de a cărei înfăptuire se îndoiau atâția: isbânda naționalismului. N’a fost un visător cum greșit ni-l arată unii din biografii săi și autorii manualelor didactice. A fost singurul realist în lumea romantică în care a trăit.
Luptător neînfricoșat pentru dreptate și frăție, și-a fărâmițat viața în lipsuri în boală și dureri.
Era unul din acei puțini care nu se uita la prejudecățile contimporanilor nici la piedicile ridicate în calea sa de moșteniri întunecoase, ci cu priviri de iluminat, plin de entuziasm și energie, trecea mai departe netezind dramurile înăsprite de stânci. A fost un suflet ursit la sbucium și frământate îndelungată. Se aseamănă prin aceasta cu cel mai mare erou pe care l’am avut și căruia i-a jertfit ani de trudă din tinerețea sa. Vroia să clădească o altă lume, să se ridice de-asupra vremurilor, să nu fie sub «cârma vremii», cum scria Miron Costin. A împletit firul credinței în libertate, predicată de Evanghelie, cu energia entuziasmului de luptător și deși era urmărit de boală și lipsit de mijloace materiale, n’a încetat niciodată lupta. Niciodată n’a fost cuprins de descurajare, niciodată nu s’a oprit în loc, deși tristețea neizbânzii se desprinde din viața sa tragică. A petrecut ani întregi în temnițe și pe drumurile exilului, din cauza convingerilor sale naționaliste.
Teoretician al generației dela 1848, a urmărit în primul rând naționalismul și apoi democrația pe care o înțelegea ca o ridicare a clasei țărănești prin împroprietărire. A fost singurul boer din vremea sa care a împărțit pământ țăranilor. Ca și Eminescu, a luptat contra streinismului. Pentru isbânda naționalismului pleca la 1848 călare dela Constantinopole în Munții Apuseni, la Avram Iancu, spre a porni pe Români contra Muscalilor prin ideea naționalității și a-i scula pe toți pentruca Românii să fie liberi și frați.» In tot ce a scris, Bălcescu a pus un ideal, o tendință. In «Istoria lui Mihai Viteazul» a precizat idealul unității naționale, a întrezărit pentru neamul lui zile de înseninare. Nu s’a mărginit numai la cercetări de documente, ci a trăit viața întreagă a românismului. A dat scrierilor sale istorice, căldură sufletească pornită din patriotism, adânc și cald. Pentru isbânda naționalismului s’a luat la întrecere cu moartea, nu s’a disperat niciodată de suferință și lipsuri. In pragul morții, scria la Palermo aceste rânduri găsite printre hârtiile sale: «Însumi eu, cu o inimă sfâșiată de durere, mă lupt cu o boală crudă și neîmblânzită, caut a câștiga timp asupra-i și a o întrece în iuțeală, ca să pot lăsa fraților mei aceste pagini din viața părinților noștrii (Istoria lui Mihai Viteazul) și cad sleit de puteri, mistuit prin silințele ce fac. Cu toate aceste temeiuri de descurajare, sufletu-mi te slăvește încă înzeită libertate și deși oamenii singiuirilor au învelit cu maramă neagră dulce fața ta, crede că va veni ziua fericită, ziua izbândirii când omenirea întreagă se va scula spre a sfâșia acest văl și dușmanii tăi se vor împietri la vederea soarelui său de lumină. Atunci toți Românii vor fi una, liberi și frați.» Testamentul său sunt aceste rânduri.
Optzeci și doi ani de când trupul lui Bălcescu s’a contopit cu pământul ce nu mai vrea să știe nici de sbucium nici de pribegie. Nu ne-au rămas nici oasele, nici cenușa lui. Nu știm nici unde este înmormântat. Dar ne'a rămas oglinda în care se reflectă gândurile lui așezate temeinic pe dragostea de țară, gânduri de care a fost călăuzit și pentru cari a suferit atât de mult în viață.
Bălcescu trebuie arătat Românilor în adevărata sa valoare: istoric, literat și om de cultură, și mai ales luptător pentru cauza națională.
O placă de marmoră pe casa din Palermo unde a murit, numele dat unui liceu din provincie și a unor străzi dela periferia orașelor, e prea puțin pentru amintirea celui care a fost N. Bălcescu.
GEORGE I. MARINESCU
Cruciada Românismului - Anul I, nr 2 de joi, 29 noiembrie 1934
Dacă doriți să distribuiți:
Înapoi la index