"Aşa de adevărat este că nu practicul, necesarul material, fac viața, ci numai sublimul absolut.
Din acest sublim, creația a svârlit o picătură chiar în masa de noroi omenească cea mai de jos.
Aceasta este picătura sublimă, singura care există, care formează viața. Numai ea pretinde imperios continuitate în străbaterea zecilor de secole.
Ea singură este, care chinuie omul, mai mult decât foamea, mai mult decât boala, mai mult decât ideia morții.
Iată toată eternitatea. Nu există alta.
Eu lupt cu ea, de totdeauna. Sunt din noroi și iubesc utilul material ca orice om normal, dar picătura de eternitate care se găsește în mine este mai puternică decât gustul pentru un grajd bun. Neștiind un sfânt, nici un ascet, deosebi sufletul meu a strigat între nicovala unei bune stări materiale și ciocanul unei mulțumiri spirituale.
Această luptă ține încă, dar nu mai am de ales, am ales. Urâțenia îmi este respingătoare, iubesc frumusețea, religia mea.
Frumusețea care cuprinde toate valorile morale.
Viața animală este mai mare decât să treacă deci pe alături de mine. E treaba ei. Eu nu mai ader la nimic. Vreau să trăiesc pentru acea scânteie de sublim care strălucește în bezna existenței bestiale. Numai ea există. Fără nici o utilitate, poate.
Nu se poate face ca mine dacă acest lucru pare să coste prea scump. Numai cu voie bună se poate lua calea asta."
Iată Panait Istrati ce m-a îndemnat să viu la d-ta împreună cu prietenul meu Talex.
Aceste rânduri de sfârșit ale articolului d-tale «Adherer ou ne pas adherer» publicat în Nouvelles Littéraires din 29 iulie 1933.
Când ne-ai chemat știam la cine venim și bănuiam că am putea deveni trei.
Spui în scrisoarea d-tale că am venit la d-ta învins. Nu Panait Istrati, am venit la d-ta învingător.
Biruisem în mine lașitatea ce sălășluiește în fiecare om și care zăgăzuiește explozia acelei scântei sfinte semănate în noi de divinitate.
Numai la lumina țâșnită din această scânteie am putut zări «putregaiul trupului părăsit».
Nu reneg nimic din scurtul meu trecut și din cei 10 ani de luptă duși zi de zi, în slujba Românismului alături de camarazii mei.
Camarazii mei, Panait Istrati, te rog să crezi, sunt unii din ei tot atât de curați și de uriași bolizi incandescenți, ca și acei pe care îi evoci din Rusia sovietică. Au în sufletul lor același foc purificator și măreț al oamenilor ce se hrănesc cu jar și nu cu pâine.
Mulți din camarazii mei sunt oameni, după cum, din nenorocire, puținii lor conducători sunt viermi.
Fiindcă i-am văzut pe aceștia din urmă viermi, și fiindcă am spus-o, mi-am luat pedeapsa, mi s-a montat o poveste care să mă compromită și am fost stigmatizat cu numele de «trădător». Da, trădător al viermilor. Dar, abia atunci, în loc să fiu un înfrânt, am devenit un învingător. Altfel nu veneam la d-ta.
Te întrebi cu teamă, deși presupui altfel, crezi altfel, dar te întrebi cu legitima prudență ce ți-a însuflat-o șirul de deziluzii ale vieții d-tale dramatice, dacă ruptura mea e o chestie de șefie sau cauza unui avânt nobil.
Nu, Panait Istrati. Șeful nu se numește pe el, îl alege soarta, atitudinea lui. Iar de «plăcintă» nu poate fi vorba, ea nu există și chiar dacă ar exista, simt în mine cum simți și d-ta dorul de jăratec, nu de aburi de plăcintă, care-ți umple pântecul și-ți omoară inima.
M-am rupt pentru că n-am mai crezut. Omul pentru care am propovăduit 7 ani de-arându-l, când m-am apropiat de sufletul lui, l-am găsit sec și ambițios. L-am descoperit setos de sânge și de cununi de aur. N-am găsit în el «revoluționarul», omul de flacări și de geniu. Minciuna vorbelor lui m-au îndurerat, micimea gândurilor lui m-au încovoiat înlăuntrul meu, unde am găsit lumina, și-am plecat.
Am plecat nu de lângă ei, nu de lângă mormintele camarazilor mei în jurul cărora n-am ars candele de decor, ci suferință tăcută și credincioasă;
Am plecat de lângă el, omul ce se ridica pe morminte cu mâinile pătate de sânge, singurul fapt care l-a impus și i-a adus gloria.
Timpul cât am crezut și eu ca ceilalți camarazi ai mei, am fost sincer și îmi asum toată răspunderea trecutului, chiar dacă acel trecut unii îl vor socoti rătăcit, după cum azi, când nu mai cred, sunt tot atât de sincer, chiar dacă alții îmi spun acum rătăcit.
Când am stat de vorbă împreună, spui că ai pus între noi «pe acel Crist, etern simbolul suferinței biruitoare.
Da, Panait Istrati, în fața acelui Crist ne-am plecat în acele clipe de tatonare sufletească și am râvnit cu sete la spinii de pe fruntea lui, la crucea ce-l purta pe brațe, la fierea și amarul dreptății.
Adică la viitor. Căci viitorul este, după cum ai spus, «dreptatea absolută».
Spui că am venit la omul care nu aderă la nimic, la omul care seamănă otrava îndoielii!
Nu, Panait Istrati. Noi am venit la omul care aderă la ceva sfânt: la puritate. Iar îndoiala, în clipele de reculegere, e verificarea cinstită a drumului parcurs, care aduce după sine suferința, avântul, sacrificiul.
Omul trebuie să adere, Panait Istrati. Căci omul care n-ar adera la nimic nu și-ar justifica existența. Și d-ta aderi. Că nu aderi însă la acel «util», la acel practic materialism, că nu aderi la ce aderă ceilalți oameni, aceasta este o dovadă a purității spațiului la care-ți măsori spiritul, deoarece până în cele din urmă, d-ta spui în rândurile citate la începutul acestui articol: «Vreau să trăesc pentru această scânteie sublimă, care străluceşte în negurile existenţei bestiale».
Deci iată și aderarea d-tale. Ca orice om și d-ta aderi la ceva, suferi pentru acest ceva și lupți pentru izbânda acestei scântei, pe care ai vrea s'o vezi pară de foc, care să pâlpâie în sufletul întregii omeniri.
Și noi, cei de aici, de la această Cruciadă am aderat la ea, și am pornit lupta pentru ea, simțind că arde ceva în noi, dar neștiind ce, până ieri, când d-ta ai venit să ne-o precizezi, să ne deschizi sufletul și să ne-o arăți cum pâlpâie în mădularele d-tale, ca să putem defini și în noi.
Îți spunem acestea toate, Panait Istrati, acum, nu după moartea d-tale, căci noi, aceștia, pe care patul nu a putut încă să ne îngroape, avem de luptat aprig și poate că tot d-ta vei avea să mai spui ceva după noi.
*
Și acum, Panait Istrati, e bine să precizăm că eu nu te-am urât pentru comunismul d-tale, nici pentru internaționalismul d-tale și nici nu te-am crezut «vândut jidanilor». Te-am urât pentru că așa mă învățaseră să te urăsc corifeii vieții noastre sociale, pentru că așa mințeau că ești, gazetele și marii patrioți. Eu nu te puteam urî pentru comunism, internaționalism și semitism, căci nu puteam urî un om pentru credințele lui, decât dacă urmărea dărâmarea credințelor mele, sau chiar dacă era așa, puteam fi cel mult adversari, păstrând cavalerismul nobil de respect pentru luptătorul sincer din tabăra adversă.
În definitiv, aceste ciocniri de idei se datorează aceluiași dor de mai bine, pentru individ — ca spirit — pentru nație, pentru umanitate. Valoarea lor se verifică în balanța sincerității și curățeniei condițiilor de luptă.
Azi însă ai vorbit, ai lămurit lupta lăuntrică a d-tale, căutarea focului sacru al purității. Mă întreb ce zic cei care au mințit, au calomniat și te-au urât din teama ca acel Panait Istrati să nu devină mai mulți și atunci ce s-ar mai alege de măștile lor fățarnice, când smulse de vântul răzvrătirii bolizilor incandescenți, și-ar incinera visurile aurite în urnele vierminei lor păcătoase!
*
În ultimul capitol al scrisorii d-tale ne pui trei întrebări, lămurindu-le în același timp cum le vezi.
DE CE CRUCIADA ROMÂNISMULUI?
Dar te întreb și eu: de ce a Românismului?
A cui atunci?
A noastră?
Nu luptăm pentru noi și nu ne reprezentăm pe noi?
Cruciada, simplu?
Da.
Așa a fost și primul nostru gând, însă acest titlu era deja înscris la Tribunal și am adăugat lângă «Cruciada» care însemna o luptă, scopul nostru tăinuit în suflet «a românismului».
Zici că nu reprezentăm noi aspirațiile întregului românism, deoarece unii români sunt antisemiți și alții nu; unii sunt xenofobi, alții nu.
Dar de când noțiunea de românism se confundă cu acea de excluzionism, de gașcă?
Iar noi nu monopolizăm dragostea de țară, am spus-o aceasta în primul articol «Prefață» din această gazetă.
Românismul nu poate avea culori și numai aceluia îi poate fi rușine de cuvântul românism, căruia în ascunzișul sufletului său îi hotărăște o anumită orientare.
Românismul înseamnă dragoste de țară verificată prin sacrificii ne speculative în interes personal. Românism înseamnă conștiința existenței noastre ca neam, cu limba noastră, cu acel moș Ștefanache al d-tale și cu Plevna lui.
Românism înseamnă dreptul la viață al neamului meu și respectarea în aceiași măsură a dreptului la viață a celor din jur.
Să nu se confunde românism cu imperialism și cu șovinism, confuzie datorită patriotarzilor goi de idei.
Românismul înseamnă ospitalitate, bunătate, toleranță, lucruri sfinte d-tale și pe care, după cum îmi spuneai, nu le-ai găsit nici în cele 22 de cantoane ale Elveției.
Românism mai înseamnă demnitate și dreptul de a fi stăpân pe cele 300.000 km pătrați ce se întind între hotare și de a fi respectat de musafirii primiți în bordeiele cu ospitalitatea lor renumită.
Nu suntem noi de vină că s-au născut neamuri rătăcitoare, lipsite de vlagă de a-și construi un stat și de demnitatea de a nu mai cerși milă și a fi incomozi oriunde.
Umanitarism?
Sunt de acord. Dar cum să luptăm pentru umanitate? Vezi bine, nu pentru înfrățirea popoarelor, care este tot o realizare politică, ci pentru înfrățirea omului.
Ce pot eu face?
Să plâng și să mă jeluiesc în ligi ale drepturilor omului de situația nenorocită a muncitorilor asupriți de Stalin, Hitler sau alții?
Se întristează Hitler de jeluirile «Cuvântului Liber» care nu suflă însă nici un cuvânt de barbariile din Rusia?
Cu ce rezolv cu dragostea mea de oameni plângând platonic nenorocirile din Spania?
Eu vreau să lăsăm o moștenire urmașilor noștri care să-i facă să poată realiza și acel mare vis creștin, iubirea și pacea peste pământ.
Eu azi vreau să lupt întâi aici la mine acasă pentru umanizarea irațiului muncitorului român, de orice categorie.
Aceasta se numește românism.
Și de aici poți vedea că românismul nu-i antiuman, din contra, Panait Istrati, hai să realizăm noi binele și dreptatea întâi la noi în țară, așa după puterile noastre și după aceea, prin exemplul purității noastre, vom molipsi și pe alții și cu vremea, după cum spuneam mai sus, vom ajunge la acel frumos Eden al binelui propovăduit de Mântuitorul.
Eu întrevăd profunzimea jalelor d-tale, dar ca să ajung acolo, trebuie să încep să curăț ciulinii, întâi din bătătura mea.
Acesta e Românismul, nu licheleșismul și nici fariseismul:
Vrei să dăm jos un astfel de subtitlu, îi mai socotești o greșală în cuirasa noastră? Bine, dar dacă nu ne e rușine cu el în suflet, de ce să ne jeneăm să-l menținem pe gazetă.
Panait Istrati, hai să fim trei români în felul acesta și te asigur că, în afară de cei interesați personal, vom fi expresia milioanelor de suflete ale acestui neam. Căci în acest fel românismul și umanul se confundă.
2) ANTISEMITISMUL NOSTRU
Antisemitism?
Poate că mulți vor rămâne stupefiați, dar eu o declar cinstit: nu suntem antisemiți.
Nu suntem, deoarece n'avem nimic nici cu Turci, nici cu Armenii care sunt și ei semiți.
Și n'am avea nimic nici cu evreii, dar... vezi, Panait Istrati, există un dar, datorit lor și pe acest dar eu trebuie să-l explic.
În țară la noi avem 3.000.000 de evrei.
La 14.000.000 de români fac un procent de 1 evreu la 6 români.
Evreii sunt toți citadini, iar românii 80% sunt plugari, adică vreo 11.000.000 de țărani și vreo 3 milioane orășeni.
Deci, conducerea vieții economice, culturale, morale etc. o împărțim sută la sută cu evreii. Așa cel puțin ar trebui să fie, dar (vezi veșnicul dar) noi avem șomeuri, mici funcționari, (din fericire) care lasă loc liber în economic și cultural, valului de evrei.
Ce să facem acum, Panait Istrati? Să-i batem?
Doamne ferește. O declar deschis: Politica geamurilor sparte și a bătăilor este o politică lipsită de sens, de demnitate și pe care o resping cu toată indignarea.
Nu bătând, ci realizând.
Nu omorând, ci muncind.
Dacă uman este să se mănânce pâine de către tot omul, atunci cred în primul rând uman este să se mănânce pâinea de cel ce o muncește. Și acesta la noi este românul.
Nu vorbesc de șnapanii cei puțini (deși destul de puternici) ce formează clasa conducătoare și care merg mână în mână cu evreii adunători de aur.
Ce este de făcut?
Îți răspund.
Trebuie să mă apăr.
1) Nu bat, nu omor. Dau voie evreului să trăiască lângă mine și să ocupe funcțiuni alături de mine, dar într-un anumit procent.
Acesta se numește «Numerus Clausus».
Nu-i uman?
Vezi bine, Panait Istrati, România nu-i un azil de noapte, nici teren de dat cu arendă unor oameni ce storc tot pentru a duce apoi peste graniță.
Noi n'avem nevoie de Rotschilzi care să culeagă peste trupurile noastre însângerate pe câmpuri de război, aur și să-l împartă cu Rotchildul de dincolo de tranșee, noi aici jos încrâncenați în luptă, ei judeii sus înfrățiți în aur.
Antisemiți suntem, pentru că așa e imediat etichetat de presa din Sărindar și acoliții, cei ce preconizează un simplu drept de apărare cinstită a elementului românesc.
Ai dreptate însă Panait Istrati, când spui că în definitiv ce sunt de vină canapelele. Da, te aprob integral. Dacă evreul mă jupoaie e natural, doar n'o să aștept să muncească pentru mine, dar dacă românul îl ajută pe evreu ca să mă jupoaie, iar el mă și ciopârțește, acest fapt e criminal.
De aceia eu aș fi pentru o lege a pedepsei cu moartea numai pentru români. Străinul când greșește, închisoare sau expulzare. Pentru că numai atunci când va pătrunde în Român spiritul de cinste sau chiar de frică, corupătorul, oricare ar fi el, nu ne mai poate atinge.
Da, evreul o fi el imoral că e proxenet. Dar Poliția moravurilor ce păzește?
O fi el evreul vinovat că scrie pornografii, dar organul de control român ce așteaptă?... Sperț?
Iată de ce tindem noi această generație către un final politic. Pentru a lua în mână frânele conducerii și a tăia în carne vie în corupția românească. Atunci pericolul «jidanilor» m-ar mai exista.
Și de Mântuitorul s-a apropiat Satana și n-a reușit să-l cumpere.
Noi, creștinii, suntem doar fii Mântuitorului, atât să facem și noi, măcar cât a făcut El.
Acesta este antisemitismul nostru.
3) DICTATURA NOASTRA
Eu o socotesc o noțiune greșit adresată nouă.
Numai poți spune azi că ești contra democrației, a debandadei și pentru puțină disciplină și ordine, că imediat primești tinicheaua de coadă: «fascist», «dictator».
Câtă goană după cuvinte, ce amalgam de epitete, care formează deliciul cafenelelor și ale atâtor nechemați în presă.
Panait Istrati, celor care le incumbi acel fel de dictatură, acei «Catoni» și «asasini acoperiți», n-au decât să se disculpe. Noi iată cum vedem lucrurile:
Pentru buna conducere a unui stat e necesară formarea unei elite de diriguitori.
Nu există posibilitate de regim fără această elită.
Ea trebuie să comande, să dicteze, iar elementele în subordine să execute.
Elita trebuie să aibă un conducător, exponentul ei, ieșit din sânul ei, și nici decum, conducătorul să își aleagă din dorința de a fi șef, un stat major din slugi plecate.
Elita aceasta la rândul ei nu trebuie să-și creeze elemente în subordine în calitate de partizani, deoarece în acest caz conlucrarea nu se face în virtutea unei credințe, ci al unui interes, iar din moment ce există interes, există compromis și scopul e ratat.
Nu înțeleg, de exemplu, de ce, din moment ce se constată incapacitatea unui ministru și se preconizează debarcarea lui, această debarcare aduce după sine căderea întregului guvern, prin presiunea clicii și a partizanilor personali, miluiți de respectivul.
Acest sistem democrat e defectuos, nu dă putința unei continuități și e imoral.
Cel care conduce un guvern nu trebuie să-l intereseze colaboratorii decât din punctul de vedere al cinstei, capacității și atât. Dacă e înscris sau nu în organizație nu contează. Omogenitatea trebuie să fie de simțire, nu de partid și co-interese.
Azi dictează pleava și agenții electorali sub masca parlamentarismului, pândiți din umbră de ambițioșii ratați ai altor cariere, care vor și ei să fie un Mussolini, un Hitler, așa ca și cum ar fi de ajuns să bagi patru degete la vestă ca să fii Napoleon.
Dictatorul, adică conducătorul, trebuie să fie acela care să guverneze cu întreaga majoritate a neamului asupra minorității de conducători.
Adică, oricând, conducătorul să poată ieși, când e nevoie în piață publică și să spună:
«Acesta este interesul vostru, dar colaboratorul meu nu l-a respectat, îl elimin, altul» fără teama ca acel colaborator să-i să poată imputa lui conducătorul, ceva, tot în piață publică.
Aceasta însemnează mâna tare de dictator, care prin forța lui morală poate înfrunta votul străzii fără baionete și mitraliere.
Adică de ce noțiunea de mână forte să implice numai decât teroarea, abuzul?
O dictatură e necesară tocmai pentru oprirea desmățului, în respectarea libertății, a dreptului la muncă, a cinstei și a binelui mulțimilor.
Vor fi și nemulțumiți. Desigur că cei în afară de aceste legi, care se vor simți stingheriți în manoperele lor necinstite vor murmura, ba poate mai mult, dar, a spune că poți creea un regim în care să mulțumești pe toți, însemnează a lua locul lui Dumnezeu și a schimba răul din om în bine.
Noi, oamenii, trebuie să ne mulțumim a îngrădi pe cât putem prin restricții și a schimba cât mai mult prin educație firea viciată a individului.
De aceia e necesar ca și acei care vor să formeze elita conducătoare să-și aplice întâi lor aceste îngrădiri și această educație.
Dacă n'avem încredere în alții, să încercăm noi să fim elită și oricât de actori buni am fi și oricât teatru am juca, dacă nu suntem sinceri, ideea n'are ce pierde. Ea rămâne curată s-o duce alții la biruință, în timp ce noi ne vom prăbuși ca și ceilalți în mocirla nechemaților.
Cei care simt însă în sufletul lor scânteia purității de care vorbești în rândurile citate, să treacă la înfăptuire, dar să fie sinceri ca îngerul, puri ca focul și să aibă curajul de-a risca totul ce este personal, de-a sacrifica, nu pe alții, pe el.
Cu această credință sfântă pentru noi și cu legământul unei auto-eliminări în caz de eşec, am pornit această cruciadă.
Nu ne interesează în ce a crezut omul care vine lângă noi, nu-l vom întreba de este de stânga sau de dreapta, de este de centru sau de extremă, ci îl vom privi în ochii și aşa cum ne-am privit noi Panait Istrati și vom căuta scânteia purității în el.
Vom ajunge poate spre culme cu carnea sfârtecată și însângerată de colțurile aspre ale stâncii de suferință, vom ajunge poate goi și poate să rămânem în drum cu ochii spre lumină, uciși de armele răului și ale bestialității umane, dar vom putea muri senini și împăcați.
De acolo de pe punctul unde vom cădea noi, tot se vor mai găsi alții care să continue drumul și astfel vom însemna și noi o treaptă în scara către căutarea binelui și adevărului absolut.
Ne mai putem despărți, Panait Istrati?
Rămâne să ne răspunzi.
MIHAIL STELESCU
Cruciada Românismului - Anul I, nr 6 de joi, 10 ianuarie 1935
Dacă doriți să distribuiți:
Înapoi la index