De când colaborez la Cruciada, încep iarași sa găsesc în jurul meu scrisori din lumea muncitoare. Luate în ansamblul, aceste scrisori nu permit să tragi nici o concluzie, adică nu sunt nimic complect, din care să deduci ceva pentru sau contra unei idei, unei acțiuni. Sunt divagațiuni lipsite de substrat politic și moral, de interes general. Fiecare își desvălue necazul lui personal. Și cei mai mulți termină, cerându-mi cărțile.
Rareori câte unul mă înjură sau mă mustră că nu sunt „serios“, nu am fost „niciodată serios“. Aceștia își trădează lagărul. Mai ales cetățeanul, care-mi reproșează lipsa de seriozitate, mă ajută să-mi aduc aminte cât de veche e această meteahnă a mea, care era și a lui Ștefan Gheorghiu, ca și a lui Costică Mănescu.
Toți trei eram considerați, — pontifii socialismului român — ca niște elemente neserioase, fiindcă de multe ori le încurcam socotelile — socoteli cu cântec — iar uneori mergeam chiar până la a le da de gol mârșăvii și intrigi, cari pe atunci, e drept, nu aduceau mari neajunsuri pe calea muncitorimii, dar cari de la răsboi încoace au dus clasa muncitoare de râpă, dezbinând-o într'o mie și una de fracțiuni.
În ce mă privește — nefiind miliiant și neținând să fiu — n’am avut să sufăr de ostracizarea pe care ne-o aplicau serioșii mișcării nouă, neserioșilor. Dar răposatul Ștefan Gheorghiu, precum și mult necăjitul Costică Mănescu — amândoi, suflete devotate mișcării și cari nu puteau trăi o zi fără să lupte cot la cot cu muncitorii — au cunoscut piedici și umilinți cari, pe unul l-au dus la groapă, iar din celălălt au făcut o epavă umană, deși Mănescu a desfășurat o activitate și a dat dovadă de o cinste cari trebuiau să-i asigure un loc de frunte în conducerea destinelor clasei muncitoare, rămasă azi pe mâna avocățeilor și "revoluționarilor" cașcavalagii, unelte docile în mâjnile guvernanților noștri.
Istoria, însă, nu se lasă multă vreme falsificată. Și poate că se va ivi într’o zi omul care, dând cuvânt faptelor, să stabilească bilanțul trădărilor, lașităților și crimelor tuturor acestor „serioși" cari au asasinat opera de dezrobire muncitorească, reducând-o la o simplă parodie electorală.
*
Dar iată că un muncitor, Aurel Mihăilescu, legător de cărți, trimete redacției Cruciadei o scrisoare, din al cărei cuprins o bună parte a fost publicată în No. 10 al acestei reviste (Joi, 7 Februarie 1935).
Nu-l cunosc de loc pe Aurel Mihăilescu, dar felul cum pune el chestiunea, e nou și simptomatic:
"Sânt un biet muncitor dezamăgit de viață, de politică, de cele două tabere adverse: dreapta și stânga, care deopotrivă s’au dovedit neputincioase în ameliorarea vieții omului. Vă mărturisesc, că eu, unul, (și ca mine sânt, cred, toți muncitorii), nu mai știu încotro, să mă orientez, în cine să mă încred..."
Și după ce schițează în fugă "realitatea tristă și mizerabilă, care a dus pe muncitorul român în bezna neîncrederii și haosul desnădejdei", termină, întrebându-se, ca Cemișevski: "Ce e de făcut?"
Ei bine: muncitorul, care pune problema în felul de mai sus, nu mai aparține clasei sale și cu atât mai puțin metodelor de luptă marxiste.
Această scurtă și simplă tânguire conține în germene toate elementele de descompunere ale psihologiei marxiste și ridică problema destinelor omenești la o înălțime, unde soluțiile sunt aproape cu neputință de întrevăzut.
Intr’adevăr, marxismul, invincibil în domeniul legilor economice cari conduc omenirea, s a dovedit de o ignoranță fenomenală pe tărâmul cunoașterii sufletului omenesc. Din cauza acestei ignoranțe, el nu admite nici o concluzie pesimistă, oricari ar fi înfrângerile, pe cari le suferă clasa muncitoare, de aproape o sută de ani de când se poticnește neîncetat, lăsându-se pradă tuturor experiențelor și mai ales tuturor intereselor personale ale episcopilor marxiști experimentatori.
În materie de suflet, marxismul e un butoiu al Danaidelor în care speranțele omenești trebuesc turnate cu găleata la infinit.
A trădat generația lui Marx? Ce are aface?! Vina nu e a butoiului. A trădat generația lui Bebel? La fel! A trădat generația lui Lenin? Idem. Trădează acum în Rusia, generația comsomolilor în vârstă de 20 de ani, sprijinind stalinismul creator de alianțe militare universale? N’are nici o importanță. Tu, clasă muncitoare, nu te îndoi o clipă de soliditatea doctrinei, tu continuă să torni speranțele tale seculare în butoiul fără fund al dezrobirei marxiste.
Oboseală? Dezamăgire? Îndoială? Revoltă sufletească? Desgust de-a mai servi de came de experiență tuturor protopopilor marxismului?
Interzis! Acestea sunt slăbiciuni burgheze. "Muncitorul conștient" trebue să toarne mereu în butoiu, fără să se uite la rezultat. Asupra rezultatelor, se însărcinează sinodul să dea comunicate.
*
Cât privește acțiunea din lagărul dreptei, despre care prietenul Mihăilescu vorbește cu aceiași dezamăgire, netăgăduit, și acțiunea acestui lagăr e osândită la acelaș insucces, cu toate pretinsele succese și promisiuni de viitor ce se trâmbițează din țările unde dreapta conduce destinele populației.
Deci, cum bine spune Mihăilescu, ori încotro te-ai întoarce cu faţa, aceiaşi nenorocire te pândește, Nici o speranță de ameliorare a vieţii omului necăjit nu se mai întrevede la nici un orizont.
Dar aceasta nu e decât o latură a răului. Atâta timp cât muncitorul era liber să lupte sau să nu lupte pentru o năzuinţă, să adereze sau să nu adereze la o mişcare, soarta lui nu atinsese culmea nenorocirii, căci el putea cel puţin să-şi spuie: "La urma urmei, duceţi-vă la dracu, şi unii şi alţii! Eu am să-mi văd de sărăcie — şi ce-o mai fi, vom vedea!".
Această fericită epocă am trăit-o eu şi toți cei ca mine, sub regimul unei democrații guasi-universale, când puteai să dispui de persoana ta, să umbii tot pământul fără pașaport şi să găseşti de lucru ori de câte ori erai hotărât să execuţi orice muncă. Astăzi, însă, munca, toate muncile, au devenit o fericire mai rară decât tinereţea şi sănătatea, iar democrația universală s'a urcat ea singură pe dric, de unde cioclii ei decretează stări de asediu, cenzuri şi cel mai absurde şi mai fanteziste remedii economice,cari restrăng putinţa de-a viețui până a o rezerva unei infime familii de privilegiați.
De unde vine acest faliment al democraţiei şi al tuturor libertăților dinainte de război?
Două sunt cauzele, deși de fapt ele se confundă:
1) Isbucnirea teroarei roșii care, propagată cu imensele mijloace ale unui stat ca Rusia, ameninţa, imediat după război, să cuprindă tot pământul. Acest pericol a înspăimântat burghezia liberală și chiar democrația socialistă. Reacțiunea, am văzut-o: unele țări au răspuns cu fascism integral; altele, au început să îngrădească libertăţile, reducându-le pe alocurea la o dictatură deghizată, cum e cazul la noi.
2) Criza economică. Această criză se datorește desfrâului de libertate cu care regimul democratic a înțeles să practice sistemul trusturilor înfometătoare de populaţii, precum şi acea autarhie, care obligă pe cetățean să plătească un articol „național“ de trei ori mai scump și infinit mai prost, decât acela care i se oferă de peste graniță.
Astfel am ajuns ca, pe de o parte, milioane de oameni să îndure foamea şi toate celelalte lipsuri, în vreme ce cantități uriaşe de articole necesare existenţii se distrug, numai ca să menţie preţurile ridicate, spre fericirea câtorva magnați şi a celor cu cari ei guvernează lumea în chip... democratic.
Această stare de lucruri obligă omenirea să aleagă între comunism şi fascism, singurele regimuri cari nu mai tolerează sistemul economic al bunului plac şi care pretind să ne vindece de toate relele prin dictatură economică.
Cum ne vindecă, o vedem în ţările în cari dictaturile de stânga şi de dreapta sunt în vigoare de la război încoace. Nu numai că nu vindecă nimic, dar mai suprimă și dreptul sfânt al omului necăjit de-a trimete la dracu pe toţi doctorii economici şi de-a şi vedea de sărăcie, uneori luându-și lumea în cap — aşa cum spuneam mai sus.
lată deci culmea nenorocirii.
Muncitorul e forţat să aleagă între cele două terori cari se impun azi peste tot pământul. A voi astăzi să fii democrat şi să dispui de tine, este tot atât de absurd ca şi cum ai voi să fii bogat, când tu mori de sărăcie.
*
„Ce e de făcut?"
Pentru moment — un moment care va dura cine ştie cât — nu mai e nimic de făcut. Omenirea merge spre o suferință din ce în ce mai crâncenă, fie că va domina comunismul, fi că va domina fascismul, căci atât un regim cât şi celălalt, nu va consimți să hrănească (amară pâine!) decât pe omul care va abdica la orice spirit de dreptate şi va urla cu lupii.
lar cine se va încăpățâna să nu urle cu nici un fel de lupi, va păți ca mine, care, ne mai aderând la nimic, (adică, ne mai susținând nici o tabără), am ajuns să-mi dărâm o situație dintre cele mai de invidiat şi — minat de o boală care nu iartă — să fiu în curând nevoit să trăesc din mila cuiva sau să-mi pun capăt zilelor.
Se prea poate să optez pentru cerşetorie, dacă viața și scrisul vor continua să mă interseze. Cerşetorul e un om stăpân pe conştiința lui, ca şi hoțul, iar umilinţa ne este recomandată de toate înțelepciunile divine, La urma urmei, sunt creștin.
PANAIT ISTRATI
Cruciada Românismului - Anul I, nr 13 de joi, 28 februarie 1935
Dacă doriți să distribuiți:
Înapoi la index