Îl numesc "dreptist”, pe d-l Toma Vlădescu de la Gândirea, fiindcă în această calitate; nu în alta, îmi răspunde domnia sa la Scrisoarea deschisa... către dreapta, cu care am debutat în noua mea "ipostază" și noul meu “avatar” de la prezenta Cruciada.
Da, cred că numai în calitate de dreptist domnul Vlădescu și-a putut intitula articolul din Gândirea: "Răspuns lui Panait Istrati”. Căci n-am putut să înțeleg pină aproape de sfîrșit de ce domnul Vlădescu îmi "răspunde”, cînd eu nu i-am scris!
Dar, înainte de a-și termina articolul, domnia sa se răstește la mine: “Să mă ierte Panait Istrati dacă nu vrem să discutam mai mult”.
Aici, m-am întrebat: cînd dracu am invitat eu pe domnul acesta sã "discute" ceva cu mine, și cu atit mai puţin să discute ... 'mai mult'!?
Și atunci, de-abia, mi-am adus aminte că "Scrisoarea" mea din Cruciada era deschisă... "catre dreapta”, nu dreptei, cum mi s-a atras atentia că a trebuit sã o intitulez. Ei, recunosc că această isteață subtilitate a mea s-a întors pe dos. Am nimerit-o și eu ca Irimia cu oiștea în gard. Adică, am nemerit în d-l Vlădescu sau: unde dai și unde crapă!
Căci, tocmai prin acest "'către', eu voiam să vizez, nu "dreapta" cea instalată în gândiri, mai mult sau mai puțin rigide, ci acel imens tineret viu și vioi, artăgos și suplu, violent și generos, pătimaș și iertător, - așa cum îl văd adus aziîn jurul acestei Cruciade pe care, dintr-o lovitură de umăr a și ridicat-o la cinci mii de exemplare vindute, - acel tineret care aparține unui neam întreg şi viitorului, nu "dreptelor” sau ”stîngilor” sau “centrelor”, toate borțoase de gîndiri sleite, toate atente la grăunțele pe care le ronțăie, toate gata să răspundă la o butadă vaidistă sau iorghistă!, așa cum a ajuns de curînd "tinerimea generoasă" naţional-țărănistă: ELECTORALUL, ÎNAINTE DE ORICE "NUMERUS VALAHICUS”!
Dar, repet: subtilitatea acelui ”cãtre” al meu s-a întors impotriva mea. Şi d-l Vlădescu, om al dreptei, a crezut că i-am scris lui și mi-a răspuns. Cum mi-a răspuns, vom vedea mai la vale, deocamdată, însă, eu stau și mă întreb: cîte "drepte", urmînd exemplul d-lui Vlădescu de la Gândirea, ar avea... dreptul să-mi răspundă!? Căci, începînd cu bătrina"'dreaptă” a d-lui A.C.Cuza și sfirșind cu îndrăzneaţa "dreaptă socialistă” a d-lui Ștefan Tătărăscu, întîlnim în drum "dreapta" d-lui Codreanu, și pe a d-lui Goga, și pe cea "democrată" a d-lui lorga și pe cea năzdrăvan-ţărănistă a d-lui Vaida.
Adăugaţi, acum, la toate aceste "drepte" cu... drept la răspuns, toate “stingile” care demult îmi răspund în felul d-lui Vlădescu, și veţi vedea dacă n-am dreptul să cînt: Hai să dăm mînă cu mînă Cei cu inima romană! Să-nvirtimn...
Ce sã mai 'învirtim”, fratilor cruciați, că de astă dată am păţit-o! Si-am pătit-o, nu atita fiindcă sînt lovit din toate părţile, - căci eu sint învăţat cu loviturile ca tiganul cu scinteia, - ci fiindcă mă lovesc tot oameni unul și unul, care m-au iubit altădată și binevoiesc să-mi acorde și acum că nu-s lipsit de talent, bătu-ma-r norocul!
Ei, pas de te războiește cu adeversari care încep prin a declara că te admiră nevoie mare și sfirsesc prin a te cotonogi! Ba, domnul Vlădescu e și mai abil, căci domnia sa și începe și continuă și sfirșește prin a-mi declara amor etern, dar, după fiecare declaraţie patetică, îmi arde cite o manelă peste țurloaie!
Într-adevăr, din primele linii ale "răspunsului" său, aflu că d-l Vlădescu “a citit aproape tot ce am scris”; că sînt o lungă poveste“a inimii sale” - (ah!) - ; că m-a urit, m-a iubit, m-a detestat și m-a adorat, rind pe rînd” ; că "nimic din ce am spus pînă acum nu a fost adevărat”; că am “mintit cu o dramatică sinceritate”; că pretinsa mea “gindire” nu e decît”o iluzie care s-a rătăcit în scrisul meu” - (bineînţeles, din moment ce nu fac parte din redacţia Gândirii! ) și că "niciodată n-am cunoscut decit aceste miragii oarbe pe care le știm, mobilizate poate parcă numai în serviciul unei impenetrabile nopti...”.
Și totuși, totuşi adaugă imediat domnul Vlădescu: "Sa mărturisim mai repede, de la început, că nici o adversitate n-am mai putea så avem împotriva acestui mare scriitor, pe care-l iubim”.
Căci: "Pe cine ar fi putut să lase indiferent Panait Istrati, ce inimă de piatră ar fi putut să se întoarcă de la el, sã uite mai ales cå acest splendid vagabond și acest artist incomparabil idealizase, întinsese peisagiul românesc pe harta unei lumi întregi?... ”
Apoi bine, stimabile, cum dracu’ am putut să fiu "artist incomparabil” şi să “întind peisagiul românesc pe harta unei lumi întregi”, cînd, nu numai lumea întreagă, dar chiar și un colaborator de la Gândirea a putut să constate că “nimic din ce am spus pină acum nu a fost adevărat”, că totdeauna am "mintit cu o dramatică sinceritate” și că toată "gindirea mea e o iluzie”, niște "miragii oarbe pe care le știm mobilizate toate parcă numai în serviciul unei impenetrabile nopti”?!
Cum a putut să facă minunea asta un mincinos și un întunecat la suflet ca mine? Ei, cum, asta e treaba cititorului Gândirii s-o descurce! Domnia sa, domnul Vlădescu, care "mă adoră"... quand même - (hm! suspectă adoraţie!), continuă:
"Cu aceste drepturi, care så recunoaștem că sint numai ale lui, Panait Istrati mi-a intrat în suflet adînc”... (Te rog, d-le Vlădescu, sã nu umbli cu echivocuri!).
”... Sufletul acesta de adolescent (da? adolescent?!) hotarit sã primeasca pe noul prieten, așa cum era, în sfirsit, cu toate deficienţele, cu toate frumusetile, cu toate viciile lui”.
Pardon, pardon! eu nu am ”vicii”, nu sînt cavaler de Curlanda! Eu fumez, atita tot!
Dar să lăsăm gluma la o parte (căci te pomenești că iar mă acuză de "umor" vreun scrib naţional-țărănisto-bolșevizant de la Cuvîntul Liber).
"Răspunsul" domnului Vlădescu este un talmeș-balmeș polemic, literaro-politic, în care ditiramba se împletește cu invectiva la fiece pas, contrazicerea permanentă suprimă orice posibilitate de înțelegere, iar platitudinea se încalecă cu îngimfarea în așa hal, încît te întreb dacă omul acesta e în toată firea, ori te afli în prezenta unui biet dezechilibrat isteric.
El declară din senin că "peste țara aceasta eu am aruncat noroiul tuturor destrabălarilor internaționale”, pe cînd, - numai zece linii mai sus! - spusese că am ”idealizat și am întins peisagiul românesc pe harta unei lumi întregi”. El spune că e gata sa dovedească tot ce afirma, dar nu dovedeşte nimic, ci afirmă din nou că "toata lumea a înteles, a făcut aproape un credit nelimitat marelui scriitor, și Panait Istrati în țara aceasta n-a avut niciodată să sufere pentru ideile lui”. Ceva şi mai mult: “Panait Istrati a cunoscut, atunci, (în 1925) în România, un real triumf: nu știu dacă S-ar fi putut face mai mult”.
Or, pe vremea aceea, singurul "triumf", ca şi "creditul nelimitat”, venea de la presa din Sărindar, care mă publicase pe toate coloanele si mă făcuse popular numai în cîteva luni, pe cînd presa reacționară mă declara “o invenţie jidovească a Adevărului”, iar d-l lorga scria în Ramuri un articol în care jura că literatura mea se reduce la transpunerea în franțuzeste a ... haiducilor lui N.D.Popescu!!?!
Tot așa de bine îmi dovedește d-l Vlădescu că "niciodată în tara aceasta n-am avut să sufăr pentru ideile mele”. Or, începînd cu domnul Nichifor Crainic, - care a scris atunci: "Te-am primit cu flori, te vom urmari cu degetul pe trāgaci” - și sfirsind cu d-l Vlădescu, - care, în "răspunsul" său, dracu' știe ce vrea să spună, - TOATĂ LUMEA știe:
1) Că în vreme ce cărțile mele erau traduse în toate limbile civilizate, în tara mea n-am putut, timp de zece ani, sã plasez mai mult de patru volume, din douăzeci.
2) Că o tăcere de mormint, de la extrema stinga la extrema dreaptă, a făcut ca nici pină azi să nu se știe exact ia noi care este importanţa operei mele; iar cînd "praful de puscă' Marton Hertz a voit vara trecută săîncheie cu mine un contract general pentru tipărirea în ediţii ordinare şi de lux a tuturor scrierilor mele, toate cotarlele stingiste, centriste și dreptiste s-au repezit să-l muște de fese şi să-l facă să renunțe la acest lăudabil efort.
3) Că în 1929, ca să pot vizita țara, un ucaz "către Siguranța Generală și toate jandarmeriile din țară” a fost lansat de d-l Vaida - ucaz faximilat de Viitorul care a publicat atunci o mare caricatură în pagina |, unde figuram ca... "Miss Turcia”.
4) Că tot în toamna lui 1929, în urma calomniilor presei de dreapta, am fost împiedicat sã tin o conferinţă, de cuziștii care au agătat pe bulevardul Elisabeta afișe scrise de mînă purtînd inscripția "Jos jidanul Pinchas Istrati”, pe cînd eu, baricadat în casa răposatului Zamfir Arbore, vegheam inarmat, pînă ce o mașină a prefecturii a venit sã mă ia pe sus și sã mă ducă la gară, deși un român nu poate fi scos cu forța din tara lui, nici împiedicat sã intre, ci numai sã iasă.
5) Că în ianuarie 1931, ca să pot ţine o conferinţă la lasi, alături de Mihail Sadoveanu, Topîrceanu si alţii, a trebuit ca armata sã ocupe piata Unirii si împrejurimile sălii Trianon, în vreme ce cuziștii, "gardiștii'' și potăile comuniste urlau, spărgeau geamurile și băteau pe ”jidani”.
6) Că în mai 1933, cu prilejul 'săptămînii cărții”, ducîndu-mă să semnez dedicatii la librăria Alcalay, o ceată de huligani a năvălit peste mine și am fost silit să mă apăr amenințind cu revolverul, fapt care a fost trimbițat de toată presa mare europeană începînd cu le Temps și Journal de Genève și sfirșind cu organele nemţesti, dar la noi nici un ziar n-a suflat o vorbă.
7) Că în momentul acesta chiar, atit editura Hertz, cît și Cartea Românească nu pot obține, cu plată, înserarea unui anunt al cărţilor mele, nici în presa din Sărindar, nici în cea din Brezoianu.
Totuși, domnule Vlădescu, afirmă, afirmă, şi dovedește, dovedește pe dracu'!
"Triumf... credit nelimitat,.... nu știu dacă s-ar fi putut face mai mult!”
"Panait Istrati în tara aceasta n-a avut NICIODATA să sufere pentru ideile lui”.
Dar înfumurarea acestui cronicăraș de la Gândirea nu se oprește aici.
Dacă eu vorbesc într-un "fragment de jurnal intim” despre "moartea sufletului meu, care bîjbîie într-un întuneric de nepătruns", domnul Vlădescu sare de colo:
“Întunericul acesta noi l-am priceput demult.” i-auzi domnule! Da’ priceput mai ești! N-ai putea s-o aduci, așa din arcuș, ca sã mă faci și pe mine să pricep? Căci, din parte-mi, mărturisesc că "Întunericul acesta” n-am să-l pătrund decit doar dincolo de viaţă!
Ei, îmi replică domnul Vlădescu, asta e fiindcă ai trăit o viață ”de total refuz, de compactă nepricepere a vieții, a oamenilor, a lucrurilor dimprejur'.
Așa!... deci, există un sistem standard de pricepere a vieții, a oamenilor, a lucrurilor, așa cum există un sistem standard de a da drumul apei la closet!
Dar poate crede lectorul că numai pe mine domnul Vlădescu mă consideră atit de nepriceput. Deloc! Tolstoi a fost și el tot un bou. Ascultați:
"De cite ori tristeţile lui Panait Istrati mai ales, nu m-au făcut sã må gindesc la prințul Nechludov, care a căzut și el, învins de oamenii pe care și-a închipuit că iubirea lui numai i-ar fi putut ridica! IGNORIÎND CA ȘI TOLSTOI MATERIALUL UMAN pe care nu-l privește decit printr-un fel de oglindă interioară, gîndirea lui Panait Istrati este TOT ATÎT DE PENIBILĂ, TOT ATÎT DE GOALA.”
Ca a lui Tolstoi! Ei, cel putin sînt în bună tovărășie! Acum, poate că cititorul îşi închipuie că, de data asta, după o afirmaţie atit de originală asupra lui Tolstoi și a mea, domnul Vlădescu se va feri ca de foc să aprecieze și el în viață prostiile după care m-am prăăpădit eu şi autorul Învierii? Nici gînd! Gîndirea unui scriitor de la Gândirea e mobilă ca o sfirlează. Ascultaţi-l ce spune numai la două linii depărtare de aprecierea nimicitoare de mai sus:
”... cînd furtunile urlau în jurul lui, pe Bărăganul acesta fantastic al lui Istrati, ars de viscol și de durere, atunci el a întins mina după ce-i trebuia mai mult - după IUBIRE, după PRIETENIE.
S-a format atunci, cu siguranță, în sufletul scriitorului nostru acest absolut moral care comandă toată opera lui. PRIETENIA, IUBIREA, vor fi astfel valorile supreme de viată. De aceea, peste toate sumbrele lui rătăciri se înalță mereu mai Sus, din Panait Istrati, acest lucru IMENS DE FRUMOS: un cult NEMURITOR închinat PRIETENIEI, DRAGOSTEI DE OM, pe care el îl pricepe însă cu un sens absolut și l-ar vrea realizat integral în toate instituţiile omenești.”
Deci, “iubirea, prietenia, dragostea de om” sînt "un lucru IMENS DE FRUMOS”, ceva "NEMURITOR"? Probabil, din moment ce atit eu cit și bietul Tolstoi, am reușit pînă la urmă să atragem atenţia domnului Vlădescu asupra gîndirii noastre deopotrivă de penibilă, deopotrivă de goală.
Da’ drăcos mai erai, domnule Vlădescul! Aceeași aroganță, aceeași fatuitate, cînd subtilul intelectual de la Gândirea crede că poate informa România asupra comunismului meu, asupra lui Racovski 1, asupra chestiunilor rusești:
"Cum a devenit Istrati "comunist" vom vedea cînd va trebui sã analizăm formatia şi procesul gindirii lui. (Am răscolit toată revista, ca să găsesc această 'analiză'” “a formaţiei” și "procesului gîndirii” mele). Ne interesează acum numai de ce a părăsit el o religie al cărei fanatic atîta de fervent era, pină la un anumit minut cel putin... Vers l'autre flamme este o versiune numai. Dar poate mai este și alta”. Poate... domnul Vlădescu, mare initiat, ne-o relevează:
"Se știe că între Panait Istrati și dr. Racovski, fostul ambasador sovietic la Paris exista o strinsă prietenie, la care mai participa, mi se pare, Anatole de Monzie și alți intelectuali ai stingii franceze. Dar în acest timp intervin grave schimbāri în conducerea Sovietelor. Trotki este trimis în exil. Iar într-o bună zi Racovski este chemat så dea nu știu ce explicaţii la Kremlin... Nefericitul diplomat și aventurier nu bănuiește nimic, se duce la Moscova. Panait Istrati îl însoțește...”
(1 - Christian Rakovski(1873- ? ) - De origine bulgară. Organizator al partidului socialist în România. Lider bolșevic în Ucraina. Reprezentant al puterii sovietice la Londra și apoi la Paris, de unde este rechemat în 1927, fiind acuzat de troțkism. Reintegrat în 1934.)
Admirati vă rog siguranta ridicolă cu care acest scrib afirmă că "nefericitul Racovski”, întocmai ca un nefericit ṣoricel, "NU BĀNUIEŞTE NIMIC” și cade în capcană, cînd știut este că la bolșevici, - chiar și la cei de mîna a șaptea, spionajul, contraspionajul, informaţia exactă ţinută la zi, la oră, formează preocupaţia de căpetenie, mergind pînă la patimă, pînă la obsesie. Dar pentru ca Racovski sã stie perfect ce-l așteaptă la Moscova nu era nevoie de nici un fel de ohrană!, căci el era opozant troțkist și Stalin, prin presa rusã și chiar prin l'Humanité, îl ataca făţiș. Deci, el se ducea ca soldat disciplinat.
N-are a face! Pentru domnul Vlădescu, toți diplomaţii sovietici sînt niște ogari, niște aventurieri care, cînd bănuiesc cu adevărat ceva, sar pe fereastră, ca faimosul Bessendowski, și se duc să-și publice memoriile în le Matin! Dar, să urmărim mai departe pe eruditul cunoscător al chestiunilor sovietice.
”... cea vazut Panait Istrati la Moscova, constituie iaraşi un capitol foarte complicat. (Bre, bre!) Pină la condamnarea și exilul lui Racovski, impresiile lui Istrati le publica Humanite, cu lux de entuziasm. După această condamnare și după acest exil, care au atins pe Istrati în marea lui prietenie, (asta n-ar putea decit să mă onoreze!) aceleași impresii, dar cu altă culoare, s-au publicat în gazetele de dreapta...” Care "gazete de dreapta”? afară de un interviu în Nouvelles Litteraires, dat numai după ce m-am întors din Rusia, toate celelalte "impresii" le cunoaște singur d-l Vlădescu. Dar e măcar adevărat că am publicat, așa cum s-ar crede, impresiile mele din Rusia în l'Humanité? Un articolaș sau două și un interviu, smulse cu sila de Vaillant-Couturier, asta e tot ce a apărut în acest organ care, din ziua apariţiei Kyrei, m-a tratat de scriitor burghez.
Cit privește chestiunea capitală, adică revirimentul meu anticomunist, pe care d-l Vlădescu îl atribuie numai și numai persecuției suferite de Racovski, apoi tocmai contrariul e adevărat, căci Racovski a fost dizgratiat și trimis la Astrahan chiar din primele luni ale sosirii noastre în Rusia, iar eu am continuat sã fiu răsfățatul oficialităţii, - voiajind gratuit, purtat în automobile de lux și primit peste tot cu alai, - timp de șaisprezece luni, pină-n ajunul plecării mele, cînd a isbucnit "Afacerea Rusakov” 1 adică nenorocirea unui simplu lucrător, socrul lui Victor Serge, care urma să fie împușcat fiindcă poseda un apartament jinduit de mafiile comuniste locale.
Cînd am aflat din gura lui Koltov, redactorul Pravdei comsomolilor, că nenorocirea care lovise pe Rusakovnu era un caz izolat, ci era nenorocirea unei jumătaţi din populaţia sovietică, atunci am declarat că nu mai am nimic comun cu acest fel de a fi comunist și am plecat trîntind usile. Acesta este adevărul, așa cum l-am descris pe larg în Spovedania unui invins.
Dar cum să convingi pe d-l Vlădescu? El are ''versiunile” lui și le... afirmă!
Cu aceeași putere de documentaţie afirmă domnia sa că aş fi ţinut 'un discurs la Odesa, prin care ceream anexarea Basarabiei la republica Sovietelor', fapt care a răvășit crunt măruntaiele patriotice ale domnului Nichifor Crainic și l-a făcut să scrie acel articol în care cerea huliganilor săi så mă "urmarească cu degetul pe trăgaci” .
Ori, în Rusia, oratorul străin spune una, iar ziarele sovietice traduc discursul așa cum vor ele, şi eu habar n-am avut că am cerut anexarea Basarabiei la Rusia.
Ceea ce este, însă, cunoscut la Paris și ce ignorează complet domnul Vlădescu, e că încă înainte de a mă duce în Rusia am avut o controversă publică cu Barbusse!, combătindu-l pe tema că Basarabia aparține istoricește Rusiei. Deși comunist pe atunci, i-am spus lui Barbusse că chestiunea nu se pune istoricește, ci etnograficește, căci o provincie nu poate să aparţie o mie de ani unei naţiuni dominante, din moment ce limba actualei provincii e limba unei alte țări, această provincie aparţine de drept patriei mame. Și acesta e cazul Basarabiei, am declarat eu atunci.
Mai afirmă d-l Vlădescu că la Bruxelles, tot pe vremea aceea, am făcut "o penibilă șarjă împotriva României, a teroarei din această țara, a intelectualilor ei, aceeași pe care Panait Istrati, i-a întilnit, i-a iubit, i-a îmbrătișat, i-a... sărutat adeseori”.
"Adeseori" - nu! si, mai ales nu eu am sărutat. Căci cine mă cunoaște, știe că mie mi-e scîrbă de sărutul între bărbați, dar într-adevăr, îmi amintesc că odată, cu prilejul acelei vizite, m-am pretat la îmbrăţișări și pupături neobișnuite mie.
Iar în ce privește "penibila șarjă”, ea n-a fost “împotriva României”, ci împotriva asasinilor de la Tatar-Bunar. În timpul procesului călăului Morărescu, am fost invitat de Vandervelde și alţii să spun ce se petrece în Basarabia. M-am mărginit să citesc dezbaterile publice care aveau loc la curtea marţială și publicate de Universul și Dimineata. Astea sînt “minciunile pe care le-am spus lui Frederic
Lefèvre”.
Îmi mai rămîne să lămuresc pe cititor asupra cauzelor care au determinat pe di. Vlădescu să scrie "penibila" sa ”sarjã” împotriva mea.
E o cauză cu... cîntec.
"Dreapta românească” cea "larg înțelegătoare” și "mult generoasă” de la Cuvîntul lui Enacovici și de la Gândirea, al cărei “sever exponent” este d-l Crainic, îmi oferise, comunist fiind, în 1925, sã deviu și un exponent el dreptist, gândirist; cuvintist. Pasămite voiau domnii aceștia să facă din mine omul lor în Cetatea Luminii, și de cite ori "exponenții” din ţară aplicau o mardeală ' jidanilor” cu "Karl Marx și praf de pușcă”, eu, exponențelul de la Paris să dezmint faptul din înălțimea turnului Eiffel, adăugînd că în România ”jidanii” sînt aceia care maltratează pe români. Ei, regret, dar atunci, ca şi acum cînd nu mai sînt comunist, naționalismul meu nu vedeîn evreu nici "Karl Marx”, nici "răscoală", nici "praf de pușcă'”. Naționalismul meu continuă să împartă lumea în împilaţi și împilatori, după cum continuă să vadă în "exponenţii" de la Gândirea niște dreptiști, care încă n-au făcut nimic pentru neamul românesc.
Iar dacă, și după cele scrise aici, ființa mea tot va mai "rămîne scumpă” d-lui Vlădescu, așa cum afirmă la sfîrșitul răspunsului său, mie nu-mi mai rămine decit să-mi zic: Ferește-mă, Doamne, de cei cărora le “rămin scump”, de cei cărora le sînt... ieftin mă feresc eu singur!
Panait ISTRATI
Cruciada Românismului - Anul I, nr 11 de joi, 14 februarie 1935
Dacă doriți să distribuiți:
Înapoi la index