Către dreapta, da.
Așa mi-a fost mie dat, să mă întorc cu fața către toate punctele cardinale. Dar nu din interes. Ci numai pentru ca conștiința mea să nu-mi spună vreodată că am refuzat, de-a lungul vieții mele, să-mi plec urechea spre orice glas de desnădejde ar fi venit, și din orice direcție l-ar fi adus vântul. E inutil să adaug că, la mine, conștiința și inima sunt ceva cald. Poate prea cald.
Un asemenea gest îl mai fac acum — cu multă liniște sufletească — și din cauză că mă știu om care am păcătuit față de semenii mei. I-am nedreptățit. Da: cândva, sfătuit de dogme, am voit să le tai capul fără să-i ascult. De-atunci dogmele au murit. Eu am continuat să trăiesc. Și mi-am dat seama că sunt om cu păcat. De-asta spun că nu-mi e rușine să mă întorc cu fața și să stau de vorbă, chiar cu dușmanii mei.
Cine se știe mai curat la suflet decât mine, liber e să mă scuipă. Eu însă trebue să-mi urmez drumul cel nou. Chiar știindu-mă scuipat.
*
Și pe drumul meu cel nou a apărut, săptămânile acestea, Cruciada Românismului, iar în această Cruciadă, o rubrică cu niște "Sfaturi pentru tinerii care fac politică".
Ceea ce am putut citi cu toții acolo, mărturisesc, pe mine m-a uimit. Cert, o să se spună că pe mine mă uimesc prea multe lucruri și prea repede. Ei, asta e norocul meu! Facultatea asta n-o au decât copiii, și copiii sunt singurii oameni care nasc și renasc zilnic.
Apoi vine o vreme când ostenesc, se agață și mor. Eu, se vede treaba, am rămas mereu copil.
E un mare noroc.
Datorită lui, nu m-am sfiit să chem la mine pe tinerii de la "Cruciada", care dau asemenea sfaturi tinerilor.
De ce i-am chemat? Mai sunt oare eu azi un om să pot aduce cuiva vreun folos politic? Îmi mai poate oare cineva aduce mie un astfel de folos? Hotărât, nu! nici în cazul întâi, nici în al doilea.
Atunci de ce i-am chemat? Uite așa, ca să ne privim în albul ochilor, să ne strângem mâna și să ne auzim sunetul vocii.
Cu ce sor fi ales ei din acest contact eteric, au să-o spună poate, mâine, — poate, după moartea mea.
Eu însă, ca mai bătrân, mă grăbesc să spun numai decât ce gândesc.
*
Mai întâi m-a intrigat ruptura produsă în blocul acela care se credea aproape de "triumf" în ajunul zădarnicului asasinat de la Sinaia. Nu cunoșteam pe Mihail Stelescu — așa cum nu cunosc aproape pe nimeni în țara asta — dar mi-se spusese de el că e un "suflet sincer, curat".
Și iată-l tocmai pe el că se rupe din bloc și pleacă trântind ușile!
Până aci, nimic extraordinar, decât doar că, după mine, pleca cel mai neîntinat dintre corifei, — dar, ce-avea să facă și să fie el, de-acum încolo?
Iată ce mă interesa — sau ce interesează pe toată lumea care asistă la vastele convulsiuni de reînoire umană ale epocii noastre.
Da, — ce avea să facă și să fie Mihail Stelescu? Avea el să fondeze — ca dl. Iunian, ca dl. Goga sau Argetoianu, sau chiar ca "grupurile" cu biânde veleități — un alt partid, o altă "grupare" împănată cu neisprăviți și avidă de putere? Sau avea să privească speriat la cangrena de pe corpul pe care-l abandona?
În cazul întâi, ruptura nu e decât o chestiune de "șefie". Ea n-are nici o valoare psihologică și nici un viitor înalt uman. E goana după plăcintă. Istoria o spulberă.
În cazul al doilea — buclucul e mare și perspectiva impresionantă! Și tocmai asta s-a întâmplat.
Cel puțin, așa presupun. Așa aș dori să fie. Așa promite să fie — și numai în felul acesta poate să impună respect oricui. Adică oricărui om muncit de nobile avânturi. Secătura, pleava, milioanele de proști și de egoiști de jos și de sus nu interesează istoria reformelor adânc răscolitoare.
Istoria popoarelor ne arată că până azi omenirea n-a reușit decât să-și sfâșie o parte din propriu-i corp, în vreme ce își îndestula partea cealaltă. Un astfel de trecut e numai o dâră de întuneric pe care a lăsat-o viața în urma ei. O rușine.
Comuniștii au pornit... cruciada lor împotriva acestei rușini. Dacă o fac cu succes sau nu — nu despre asta e vorba acum. Dar la ei se petrec lucruri pline de învățăminte pentru tot restul omenirii. Și unul din miile de învățăminte de acolo îl reprezintă felul cum se produc la ei rupturile, smulgerile din corpul care cangrenează.
În Rusia sovietică rupturile nu se fac niciodată pe o chestie de plăcintă, nu numai fiindcă acolo plăcinta nu există — ci fiindcă acolo nasc zilnic oameni uriași, idoli, dornici de puritate. Acolo, un Mihail Stelescu, rupându-se de corpul care fatal putrezește, nu duce cu el duhoarea putregaiului, ci se spală imediat, ia o baie de purificare, rămânând singur sau aproape singur cu Ideia. Ideea-cristal.
Acesta este marele noroc, sau, dacă vreți mai simplu — al nădejdilor noastre de mai bine. Imperiul sovietic, în întreprinderile lui cotidiane, poate să avorteze de-o mie de ori pe zi. El va rămâne veșnic vulcanul clocotitor care va împroșca omenirea cu bolizi incandescenți.
Am trăit în confraternitate de simțire cu acești bolizi purificatori și aș dori ca boala și nevoile să nu mă înfrângă înainte de-a fi venit timpul să vi-i înfățișez, vouă oamenilor slabi, ca să știți sau să nu uitați că omul nu se hrănește cu pâine.
Omul, da. Nu vorbesc de viermi.
Și acum să vedem ce-i cu Cruciada Românismului.
*
Am spus că am poftit la mine, ca să-i văd, pe Stelescu și pe Talex. Și ei au venit.
Au venit, deși erau perfect conștienți că veneau la omul care nu aderă la nimic. Eu nu mai sunt azi decât îndoiala, otrava care ne nimicește acțiunea de masă. Am spus că voi muri convins că orice organizație nu profită decât organizatorilor ei, niciodată organizaților. Deci, nu văd în orice nou organizator decât un nou profitor al turmei. Îi disprețuiesc și pe unul și pe celălalt și rămân singur.
Singur cu suferința nesfârșită.
Deci, tot ader la ceva. Căci suferința e și ea ceva, cineva. Poate că e chiar ceva mare și sfânt — cineva care rămâne veșnic răstignit, care nu se pretează la nici un fel de măsluire, care dărâmă biserici născute-moarte, care demască credințe grase de osânză, dogme sociale umflate de prostie și rămâne singură, țintuită pe cruce cu mască de Dumnezeu.
Pe acest Christ etern, l-am pus în picioare între noi, când au venit la mine cei doi tineri de dreapta. Și am văzut că, cu toată tinerețea lor, au înțeles și s-au îndoit de ei. Nu de sinceritatea lor, ci de justiția drumului parcurs până ieri — drumul care i-a dus la Sinaia — la actul de răzbunare, legitim pentru ei, dar infiltrat lor din calcule politice de interesații din umbră. Nu mi-au spus nimic, dar am văzut limpede că priveau lucizi cangrena de pe corpul părăsit. Cam așa cum se petrec lucrurile în Rusia.
Simțeam că nu-mi cer decât să-i înțeleg și ar fi plecat ușurați. Or, aceasta e singurul rost pe care-l mai am eu pe lume: să înțeleg pe cei învinși.
— Câți sunteți?
— Numai noi doi.
— Atunci suntem trei.
Suntem trei, adică trei sute, trei mii, suntem milioane. Căci noi suntem viitorul.
Viitorul nu e și nu poate fi ceva care aduce dreptate numai unei părți a omenirii. Viitorul e dreptatea absolută. Tot ce nu e dreptate absolută, e nimic. Și acest nimic e treaba asasinilor tuturor credințelor și idealurilor omenești.
Vedeți deci la ce depărtare trebuie aruncat jalonul. Departe, în bezna secolelor!
Dacă acest prim punct e bine stabilit între noi, rămâne să vedem în ce chip vom merge, ne vom îndrepta către această neptuniană luminiță de speranță.
Și acum, hai să vedem dacă suntem eroi!
*
Din parte-mi, iată:
1) M-ați urât pentru COMUNISMUL meu.
V-am dovedit — am dovedit tuturor că nu fusesem un comunist, ci numai un om. Dar un om, nu un vierme. Dovadă că m-am separat de toți viermii și am rămas singur.
2) INTERNAȚIONALISMUL meu.
Ați trâmbițat în toată țara că sunt un caiomniator și un vânzător de neam. Or, eu nu eram în vremea asta decât un iubitor de oameni, adică doream binele omenirii întregi, așa cum doresc și azi. Spus-am eu cândva că doresc binele omenirii, cu prețul dispariției neamului meu? Ferit-a sfântul? Dacă s-ar putea dovedi așa ceva, accept să fiu linșat de toți cei care se numesc Istrati în nenumărate sate din județul Brăila și care se trag cu toți din același "mog Stoica Istrati", tatăl mamei mele, tatăl lui moș Anghel, tatăl lui moș Dumitru, al lui moș Ștefănache, care și-a lăsat oasele la Plevna.
Eu, până acum, n-am voit să stau de vorbă cu voi, dar dacă o facem azi, apoi vă rog mai întâi să nu credeți că numai voi aveți rădăcini în țara asta.
Iată, în ce privește românismul meu.
Mai trebue să știți că pentru acest românism, am refuzat să devin cetățean francez, să primesc premii, să port legiunea de onoare, să uit limba mea, să nu-mi mai revăd meleagurile copilăriei, să mă procopsesc și să mă îngrășesc.
Ceva mai mult. Fiindcă, acum opt ani, Institutul Internațional de Cooperație Intelectuală m-a ales (fără să știu) "membru în secția asiatică", am refuzat să iau parte mai mult decât la o ședință, fiindcă am considerat că eu nu vin din Asia, ci de sub Carpați.
Iar când, după zece ani de locuire printre francezi, mi-am dat seama că mai cald îmi ține o înjurătură românească decât o rece politețe occidentală, am rupt cu Occidentul și m-am întors la matcă, încă din 1930.
În sfârșit, poate că ar fi bine să vă amintesc că am scris până azi optsprezece volume în limba franceză, citite în momentul de față în douăzeci și șapte de limbi. Puțini dintre voi le cunosc. Mai bine le cunosc cei cu care se întâlnește și voiajează d-l Titulescu. Și acești străini, toate aceste neamuri știu de la mine, nu de la voi, ce suflet are un român și cum stă întins sub soare pământul românesc.
Și să dea Dumnezeu acestei țări oameni care s-o cinstească peste hotare mai mult decât am cinstit-o eu, dar mi se pare că o să treacă vreme multă până să se mai repete cazul meu.
Pentru care n-am nici un merit. Nu eu, ci destinul meu a fost marele meşter.
3) M-ați mai declarat VÂNDUT JIDANILOR.
Eu nu sunt filo-semit, așa cum nu sunt filo-francez sau filo-turc, fiindcă n-am nevoe de nici o "filie" ca să fiu om civilizat. Dar nu sunt nici antisemit, tot așa cum nu sunt anti-nu-știu-ce. Iar în ce privește vânzarea, apoi nu de mine, ci de voi vorbește tot Bucureștiul că luați bani de la evreii bogați ca să dați bătaie celor săraci.
Dar când zic "voi", în cazul acesta înțeleg pe șefii voștri cei întinați, nu masa cea mult naivă. Și poate va veni o vreme când această masă va trage la răspundere atât pe șeful scârnav cât și pe evreul canalie. (Rog frumos cenzura să nu-mi taie acest pasaj!).
Iată atitudinea mea.
*
Care e atitudinea voastră?
Să începem cu cei mai de înțeles, adică cu băieții de la acest ziar.
— Ziceți:
1) CRUCIADA ROMÂNISMULUI
De ce a "românismului" ?
Mai întâi, nu vi se pare cam îndrăzneț ca un grup de persoane — oricât ar fi acestea de distinse — să pretindă că întruchipează toate simțirile românismului? Românismul e ceva care se întinde pe o suprafață de trei sute mii km. pătrați și care e foarte divers. De pildă, românismul vostru e antisemit și antistrein. Ei bine, nu admiteți ca măcar un foarte mare număr de români să nu fie antisemiți, nici streinofobi, ba chiar să aibă oroare de orice "fobie" — mai ales când ea este și eronată? Și atunci, ce facem cu toți acești români ?
Iată un prim punct slab din cuirasa voastră. Și să fiți siguri că până și cel mai neînsemnat punct slab din armătura luptelor sociale sfinte, e o mare nenorocire pentru luptătorul care, ca mine, nu se mai bizuie pe forță, pe violență, ci numai pe dinamismul cauzei drepte. Ați văzut că toate legiunile romane, crucile și fiarele s-au spulberat în fața unui om cu mâinile goale și cu vorba blândă. Iar dacă Isus e prea departe, apoi uitați-vă la Ghandi. E o stârpitură care se pune pe post crâncen de îndată ce un adept al său a răspuns violenței cu violență. Și totuși Ghandi și ghandiștii lui hămesiți vor dărâma imperiul britanic.
Când vă aduc astfel de argumente, vă rog să nu vă închipuiți că sunt un romantic și un iluminat. Deloc. Sunt cel mai științific realist. Dar am spus că eu am înfipt jalonul meu, departe, în bezna secolelor. Și nici nu trebue să creadă cineva că dacă ținta mea capitală e atât de îndepărtată, suferințele zilnice îmi sunt indiferente. Doamne ferește. Eu trăiesc o viață de perfect creștin, în materie de milă, nepăstrând pentru mine decât strictul necesar. N'o fac din datorie, ci din pasiune, și exemple de genul acesta nu trebue să fie urmate, fiindcă sunt perfect absurde, ca rezultat social.
2) ANTISEMITISMUL VOSTRU
El nu poate exista decât ca sentiment personal. L-am văzut practicându-se de către foarte buni comuniști, și în Rusia sovietică. Oricine e liber să simtă o aversiune când dă mâna cu un evreu (cu un turc, un grec, un țigan, un ungur și așa la infinit, adică să fie xenofob). El poate fi un sentiment înăscut, adică să n'aibă la bază nici un motiv de interes material, așa cum cineva nu poate să sufere mâncarea cu morcovi sau praz. Dar atât! Și în cazul acesta — așa cum e de rigoare când te afli la o masă unde s'a servit praz — buna cuviință ne impune să nu strâmbăm din nas când un evreu (sau altă nație) ne adresează cuvântul. Căci, după cum prazul nu e vinovat că nu s'a născut trandafir, tot așa evreului nu i se poate reproșa că nu s'a născut român, descendent direct din Traian, ca d-nii Cuza, Codreanu și alții.
Acum, când e vorba să trecem de la antisemitismul — aversiune înăscută, la antisemitismul — armă de luptă pentru realizarea dreptății pe pământ, apoi cred că e chiar zadarnic să mai tratăm.
Căci e copilăresc lucru să vă amintesc că răul în țara asta se datorește guvernelor ei, și acestea n-au fost niciodată formate din jidani sau "boanghini", ci de români neaoși. Iar dacă românul neaoș se lasă cumpărat de evreul corupător, ce vină are canapeaua? Nu e oare elementar să mai afirmi că în ziua în care toate canapelele vor fi arse, adulterul va continua să se practice?
Atunci?
Atunci cum vreți voi ca eu, om cu mintea întreagă, să practic un sistem de luptă care consistă în a ataca în ziar pe d-nii Auschnit (ai cărui leișori de altfel ați dovedit că n-au miros), iar în stradă să snopesc în bătaie pe cel mai nenorocit dintre tinichigii?
Vai, dacă ați ști ce trist e ca un tânăr să pornească în viață cu atâta nedreptate pe sufletul lui!
3) DICTATURA voastră, opusă democrației și parlamentarismului.
Dictatura, oricare ar fi ea, este semn de bătrânețe al organismului social. Ea este sistemul care suprimă adversarului toate mijloacele de luptă, pentru a și le apropia și practica singură, așa cum un moșneag ar lega cobză un tânăr voinic și l-ar bate apoi pe odihnitelea.
Dictatura se institue, nu fiindcă sistemul constituțional n-ar oferi destule mijloace de-a pune fierul roșu pe cangrenele sociale, ci fiindcă o mică parte a națiunii — avidă de stăpânire și tot atât de nedreaptă — nu mai poate răbda în opoziție rândul ei de-a jupui majoritatea națiunii.
Un moment, am crezut că bolșevismul va fi o mare excepție la această regulă. Nu e. Desigur, în Rusia nimeni nu "e jupuit în folosul personal al unei oligarhii" — dar lucrurile nu sunt departe de-a ajunge acolo. Căci, de pe acum, unii trăiesc foarte bine și își permit toate libertățile, iar marea masă rabdă privațiunile și nu crâcnește un cuvânt. Nu mai lipsește decât putința de-a te îmbogăți. Să sperăm că lucrurile vor merge spre "mai bine", nu spre "mai rău" decât e azi.
Dar, veți zice, democrația și tot aparatul ei sunt putrede.
Subscriu cu amândouă mâinile și sunt gata să accept toate restricțiile. Dar cine sunt acei care se erijează în Catoni? Lepădăturile acestea politice, care toate au trecut pe la guvern și toate s-au dovedit infame?
S'au poate aveți mai multă încredere în niște asasini acoperiți? Și la fel de vânduți oricui vrea să plătească? Dar acesta e hitlerismul în opoziție! Ce fel va fi la guvern, o vedem în Germania.
Atunci, ce-i de făcut?
Rămâne să mai stăm de vorbă în viitor, dacă nu ne despărțim adversari chiar de pe acum.
Până atunci, eu rog pe cititorii mei să mă caute în coloanele acestui ziar și să aibă încredere în cinstea mea. Nu-i voi trăda.
PANAIT ISTRATI
Cruciada Românismului - Anul I, nr 5 de joi, 20 decembrie 1934
Dacă doriți să distribuiți:
Înapoi la index