Am început să scot această gazetă cu gândul curat și cinstit de a duce mai departe o credință sfântă închinată binelui acestui neam, în ritmul și vederile noastre ale celor puțini care scrim aici la ea.
Inscenările desgustătoare și «din ordin» care mi s-au pus în sarcină, aș fi vrut să le dau uitării, pentru a nu da opiniei publice românești tristul spectacol de a vedea dedesupturile care se ascund în umbra atâtor idoli și mituri pompoase.
Dar calomnia a continuat, șoapta la ureche a ținut loc de publicitate, insinuarea s-a strecurat murdar printre vorbe, față de oricine cerea lămuriri de la foștii mei camarazi.
Camarazii au primit «ordin» de a nu mai sta de vorbă cu mine și a nu mă saluta. Era deci necesar un ordin pentru a fi ocolit, căci faptele au făcut pe unii legionari să-mi scrie scrisori de genul acesta:
«Am luat parte ca spectator anonim la procesul ce v-a fost intentat, Dacă nu am putut lua cuvântul, cauzele le puteți bănui. Pe mine însă, tocmai acel proces, departe de a mă îndepărta, m-a apropiat de Dv.».
Și acesta care scrie e un luptător vechi și încercat.
Iar alți vin și mă roagă să tac, să nu atac, să nu spun ce știu. Și o fac. O fac din cavalerismul care cere să nu ataci un om când nu se poate apăra. Dar atunci când, deși ai acest cavalerism, el vine și te lovește pe la spate, ce să faci?
Un alt legionar îmi scrie astfel despre acest lucru:
«Erare humanum est! Trăind alături de el 10 ani, poate că a greșit și el ca om. Trebuia să-i atragi atenția, nu să comentezi cu alții greșelile sale» (Deci iată complotul meu) «Ti-ai recunoscut vina. Foarte bine. Nu-ți mai rămâne decât să urmezi calea cea dreaptă: fă tot posibilul și dacă Căpitanul a greșit... IARTĂ-L și reintră în Gardă».
Și încă multe rânduri, de la mulți care au înțeles să execute ordinele, dar numai acele date din impuls de ordin general, nu din ură personală.
Redactorii mei au fost apostrofați pe stradă și amenințați cu bătaia.
Eu am fost urmărit ca să fiu omorât de unul din cei ce au urzit, aranjat, încercat și la urmă divulgat complotul, pentru ca apoi să spună că și eu aș fi fost amestecat,
Eu, știu cum se execută ordinele și o declarație din ordin nu e o dovadă. Știu că declarația s-a aranjat cu fast, de oameni și martori, dar culisele anterioare acestei scene de mărturisiri, cine le-a aranjat?
Și apoi e un fapt semnificativ. Nici-o eliminare nu s-a făcut în Gardă decât de Șeful ei, fără să ceară și să se pună la adăpostul unui așa-zis «consiliu de onoare». De ce acest cadru a fost amenajat până la minuțiozitate?
Prezentam un pericol de șefie?
Da! Doar așa s-a exprimat tatăl Șefului când eram parlamentar și vorbeam regulat la ședințe, că deaceia vorbesc, deoarece tind la șefia Gărzii de Fier. Atunci mi-am prezentat demisia. Nu mi-a fost primită, nu pentru că ar fi fost legături sufletești și de luptă comună, ci, textual, cuvintele Șefului «ce va zice lumea?».
De atunci a trecut timp. M-au nemulțumit unii noi veniți în Gardă, oameni ratați care veneau să-și refacă situația pe umerile noastre ale celor tineri, ce sângerasem în toate închisorile și cu toate nevoile.
M-am revoltat și am cerut revenirea la direcția inițială a mișcării. Intriga de culise, aranjamentele din umbră sunt metode politice, nu legionare.
Am cerut îndepărtarea ariviștilor, a Ioneștilor cu legături suspecte și a cuielor străine vârâte între noi.
Am aflat lucruri urâte. Devenisem periculos. Trebuia să fiu compromis,
S-a încercat! Nu se conta însă pe eliberarea mea din închisoare. Aceasta a stricat multe planuri. S-a încercat compromiterea mea. inventându-se telegrame apocrife pentru a servi de probă în fața justiției. S-au dat imediat ordine circulare în țară prin care devenisem frate cu Șeicaru, cu lamandi și alții. Dealtfel toată lumea știe că în arta montării unei afaceri... Șeful e maestru. Dar există o justiție imanentă care pune stavilă oricăror încercări murdare.
Știu că visul cel frumos ar fi ca eu să dispar. Față de un legionar care s-a dus la «Șef» și i-a spus că ar fi o prostie ca eu să fiu omorât, Șeful s-a făcut stacojiu și a replicat că el n-a dat nici un astfel de ordin, și că dacă ar face-o, ar face-o singur. Deci tot există probabilități s-o facă?
Îi stau la dispoziție, dacă viața mea reprezintă prețul salvării acestui neam, o jertfesc cu tot dragul în mâna eroului salvator al României de mâine.
Presiunile pe dedesupt își urmează cursul. Loviturile din umbră formează sistemul. Le rabd, dar le anunț, ca să nu vadă mâine conforma tradiției, erijându-se tot cei ce azi mă lovesc pe la spate, în victime inocente ale mele; fiorosul asasin, mason, liberal etc.
Sunt numit și trădător. E bine să ne oprim puțin asupra termenului. Trădător e cel ce vinde, ce divulgă. Ce-am divulgat? Ce-am vândut?
E ceva de trădat de sunt numit trădător? Oare Garda nu lucrează cu arme la lumină zilei?
Trădător se mai numește acela care părăsește rândurile. Nu am plecat, am fost dat afară. Crezul meu nu l-am trădat. La dușmani nu m-am adăpostit. Om de manevră nu am fost și nici un om politic nu poate spune că a fost nașul și inspiratorul meu în acțiuni.
Dorința și numai dorința de dictatură — atât — duc pe unii prea departe. Unii își închipuie că pot dicta și cubajul de aer pe care trebuie să-l respiri. Se poate și asta. Dar pentru asta, trebuie să fii întâi dictator.
Sunt acuzat că am rupt mișcarea în două. De cine sunt acuzat? De acela care din ambiție și certuri familiare a rupt în 1926 adevărata mișcare? Eu m-am rupt pe mine și munca mea. De la cântec până la «Legiunea Sportivă» totul e creat cu entuziasmul celor 10 ani de primă tinerețe, ce i-am sacrificat pentru un crez, condus de un om nerecunoscător și nesincer cu zâmbetul pe buze și cu ura în suflet. N-am rupt mișcarea în două, mi-am rupt sufletul în două când am văzut că ce-am căutat e minciună și iubirea e numai formă.
M-ați silit să vorbesc... nu vă fie teamă... atâta am vorbit.
MIHAIL STELESCU
Cruciada Românismului - Anul I, nr 3 de joi, 6 decembrie 1934
Dacă doriți să distribuiți:
Înapoi la index