Nimic mai greu decât să poți fi sincer totdeauna. Nimic mai greu decât o viață întreagă să fii în slujba adevărului și a dreptății. Și iarăși, nimic mai greu decât într’o viață mizerabilă să poți renunța la toate situațiile strălucitoare ce ți se ivesc numai pentru a nu te dezice. Să știi să renunți, preferând să crăpi de foame, de cât să treci peste tine. Să nu precupețești niciun sacrificiu în timpul unei vieți întregi, să renunți dîrz atunci când ea îți surâde, asigurându-te de un viitor lipsit de orice surprize neplăcute, numai pentru a te păstra pe calea pe care ți-ai propus dintru început să mergi. Pentrucă, singurul rost în viața unui om care nu vrea să-și aibă nimic de reproșat e nedezertarea dela datoria sa. Ori acesta e cazul lui Panait Istrati. El e unul dintre puținii — prea puținii — oameni cari au fost totdeauna sinceri. Panait Istrati e omul care a avut curajul oricăror destăinuiri. El a știut să fie totdeauna sincer. De-o sinceritate nudă, sdrobitoare, dureroasă.
El e, poate, singurul om care, după patruzeci de ani de luptă în serviciul unui crez, a avut curajul să spună tare, în auzul tuturor: m’am înșelat. Pentru această sinceritate de care oricând ne-a dat dovadă trebuie să fie iubit Panait Istrati. Fără să mai pomenim de opera lui.
El e omul (nu haimanaua; ce zici d-le Lotar Rădăceanu?!) care, totdeauna, a iubit pe oameni.
Panait Istrati a suferit pentru fratele lui — omul în genere — și a sângerat, pentrucă toată munca lui și-a dedicat-o acestuia. Și ideii de ideală unire și dragoste între oameni.
Panait Istrati nu e haimanaua care din lene nu a rămas în nici o meserie, ci omul care a iubit natura. El singur spune: «eu n’am «nevoie de electricitate, gaz, tramvai și apă curentă, toate servite la minut. Eu, pe toate acestea, le găsesc în natură și n’am cerut oamenilor decât să mă lase să dispun de ele pe părticica de pământ ce mi se cuvine. Atât».
Iar Panait Istrati nu se aseamănă cu Gorki, nu pentrucă ar fi «scriitor al vieții de haimana», ci pentrucă el niciodată nu a trăit cum trăiește «ACEST SĂRMAN GORKI, LA SORENTE, CU DOLARI LUAȚI DIN VÂNZAREA PORUMBULUI SMULS CU BAIONETA DE LA GURA MOJICULUI SOVIETIC», strigând, totuși, «ceva mai bun, mai OMENESC».
Panait Istrati nu a scris niciodată așa cum i s’a dictat. In tot scrisul lui există pecetea sincerității și a desinteresului. Dovadă a sincerității lui Panait Istrati stă toată opera lui în care el singur spune că nu a povestit decât ceeace a trăit și cum a trăit. Și toată soarta lui și-a legat-o de soarta omenirii întregi. De altfel, tot el spune, într’un articol publicat în «România Literară»: «Artistul... trebuie, în chip absolut, să lege soarta lui de soarta omenirii, oricât ar fi aceasta de «abjectă». Și spune aceasta pentrucă el continuă să creadă că omul, oricât ar fi de rău, trebuie ajutat.
Panait Istrati iubește pe oameni. Ii iubește și e gata să le întindă mâna oricând.
Religia lui e iubiroa de oameni. Și spune aceasta, în «Nouvelles Littéraires» din 29 Iulie 1933: «...je suis audessus de toutes Eglises et de toutes les religions, par le fait qui je considère comme mon frère TOUT HOMME QUI FAIT DE SA FOI, NON PAS UNE ENSEIGNE PROFITABLE, MAIS UN APOSTOLAT».
Acesta e Panait Istrati omul și scriitorul.
Credința lui nu i-a servit niciodată pentru aș forma un piedestal de la înălțimea căruia să scuipe plebea care l-ar fi cocoțat acolo. Suferința lui nu și-a speculat-o. Ea a rămas numai a lui.
Greșeala mare a lui Panait Istrati e că prea crede mult în oameni. Nu, Panait Istrati nu mai crede în oameni pentrucă aceștia sunt lași. Sunt răi. Și răutatea lor nu cunoaște margini.
Panait Istrati este singurul om de la noi, — și poate și de-aiurea — care totdeauna a spus tot ce a avut de spus și fără nici o reticență. In plus, mai are și cea mai mare experiență. Experiența unei vieți de vagabondaj și înfrângeri repetate, pentru care unii «oameni» îl socotesc o «haimana». Dar cine mai poate fi o «haimana» așa de mare ca Panait Istrati?
Paul Bărbulescu
Cruciada Românismului - Anul I, nr 6 de joi, 10 ianuarie 1935
Dacă doriți să distribuiți:
Înapoi la index