Iată, niciodată n'am fost atât de singur ca acum... Atât de singur că îmi ascut penița gândului meu din clipa asta de liniste... Ascult zările pe care tâmplele ochilor mei le simt desfășurate până departe, lângă grumajii amurgului şi-ai cerului... Şi, nu știu dece, mă simt atât de dureros mic şi mă strâng, căutându-mă, ca să îmi aud paşii gândului, printre care svâcneste linistea ca într'un colț de schit doborit de neguri și de vreme...
Departe, pe umerii dealurilor, pluguri desemnează umbrele toamnei pe coalele miristilor. Prin fereastra deschisă larg, încremeneşte pasul unei tăceri pe care doar inima o poate adăsta şi înțelege.
Mă dor liniştile astea plânse de streașinile clipelor... Şi mă întâlnesc atât de dureros învins lângă biruința apăsărilor lor, încât aud cum peniţa scrişnește cuvântul pe care lacrima cernelei îl mâgvâie pe fața hârtiei, acum...
Departe, printre negura zărilor apune o ultimă trâmbă de cocoare cu vară în vâslitul aripelor.... Pe uliţă, uitându-şi pentru o vreme copilăria, un zâmbet de șase ani devine lacrimă în ochii deveniti cuiburi de tristețe sub strasina palmei ce le măsoară plecarea...
Iată cea dintâi scrisoare a toamnei...
Si nu stiu de unde ţâşnesc peste talazurile linistei, câtiva porumbei albi rostogolind în aripi tăcerea — ca un pumn de confetii svârlit peste fereastra amurgului de bucuria de aur a unui înger care a fost cândva copil al pământului.
Şi iarăşi tăcerea e de moarte în mâinile înserărei...
...Un fâlfâit nou, svâcnit de sub streaşina casei, o sbatere de câteva clipe năzuind depărtările poleite de soare şi o frământată întoarcere către pământul celei din urmă spaime... Un pui de vrabie a încercat să sboare...
Desnădăjduite şi frânte, aripele mai vântură viaţa prin mâna de carne strivită. În cerul ochilor mici se sting cele din urmă clipe... Aripele și-au istovit desnădejdea, câteva picături de sânge au binecuvântat ciocul mic, inima nu a mai stiut să bată, spaima a prefăcut ochii în gămălii țesute de împietrirea veșniciei...
A murit un pui de vrable...
...Să uităm războiul Italo-Abisinian, să uităm excrocheria cu devize, să uităm de romantica evadare a lui Coroiu și, descătusați de lumesc şi de cotidian, primeniți de setea noastră de liniște, purificați de jarul tututor frământărilor, să batem la porțile sufletelor noastre ca să putem înțelege prieteni de pretutindeni că singurul Dumnezeu adevărat este Dumnezeul inimilor...
ION-AUREL MANOLESCU
Cruciada Românismului - Anul I, nr 37 de joi, 22 august 1935
Dacă doriți să distribuiți: