Intre cele două temperamente opuse ale creatorilor principali ai acestei Cruciade — Stelescu și Talex — se ivesc, la răstimpuri, amicale ciocniri pe chestiuni de de tactică. E și natural să fie așa. Iar dacă am o părere de rău- este că nu-i văd aducând discuția ceva mai pe larg în coloanele revistei, în loc s’o limiteze între cele patru ziduri ale unei încăperi pline de fum de țigare și de băeți prea fără experiență, în mijlocul cărora Stelescu fulgeră ca altă dată Ciucurete în rolul lui Jupiter din Orfeu în Infern.
Eu cred că e un bine faptul că acești doi tineri corifei al românismului rațional nu gândesc totdeauna la fel. Dacă n’ar fi la un car un hăis și un cea, ci s’ar înjuga ambii trăgători numai într’o parte, carul s’ar învârti în loc ca o oae capie. El nu-și vede de drumul lui drept decât datorită acestor două tendințe contrarii, cari ii creiază echilibrul.
Exact cum lucrurile se petrec și în univers.
Și atunci, de ce să ne mirăm că Stelescu e pentru acțiune, iar Talex pentru spiritualitate? Eu sunt pentru amândouă, dar fiecare în proporția ei și la timpul ei. Acesta este singurul lucru care trebue înțeles și asupra căruia toți trebue să fim de acord.
Dacă toată cruciada... Cruciadei se rezumă într’o vie dorință a fiecăruia de-a putea fi folositor națiunii acesteia, apoi se înțelege dela sine că nu poți fi folositor nici dând exclusiv iureș Puterii, cum a făcut Garda, când totul e imoralitate în jurul tău, nici renunțând cu totul la creiarea acelor factori morali cari să-ți îngăduie într’o zi să fii folositor țării. Aci, optimismul unora și pesimismul altora trebue să cadă de acord în a recunoaște că, pe deoparte, nu poți face nimic nou cu o lume mereu veche, iar pe de alta, că lumile nu se înoiesc, nu se leapădă de rele, decât sub perpetua frământare a spiritualității active, nu pasive. Se știe doar că marea revoluție franceză n’au făcut-o descreerații- cari au dărâmat o Bastilie neapărată, ci enciclopedistii, cari au creiat toate condițiile morale, necesare acestei dărâmări.
De altfel, problema ameliorării existenței umane, așa cum se pune ea de la război încoace și mai ales de când, atât soluțiile de stânga, cât și cele de dreapta au avortat complect, oferă un vast câmp de experiențe costisitoare și permite fiecăruia să distingă, dacă nu calea cea dreaptă de urmat, dar cel puțin enormele greșeli comise și cari trebucsc evitate. Acest câmp de experiențe — făcute de reformatori improvizați și îndurate de mult răbdătoarele noroade — ne arată, până la evidență, un fapt, un adevăr, înainte de toate, și anume: că omenirea nu e încă matură pentru a face să domnească dreptatea în sânul ei și că mentalitatea feudală e încă stăpână pe spirite, atât sus cât și jos.
Priviți cu câtă grabă oamenii au muncit nobilele principii democratice de auto-guvernare și cu câtă ușurință cer în cor, atât la stânga cât și la dreapta, stăpâni, stăpâni și iar stăpâni, cărora să li se supue orbește. Iar stăpânii, chiar atunci când sunt mari la suflet — adevărați Monarhi! — sunt gata în orice moment să-și aroge comandamentul unic, uitând că totul e putregai în jurul lor și că nimic nobil nu se poate realiza fără o colaborare nobilă.
Deci, zadarnice au fost instituțiile cari promiteau să garanteze omului dreptatea pe pământ, zadarnice sunt și sforțările idealiștilor cari încearcă azi să aplice această dreptate, dărâmând legi seculare și făcând din persoana lor lege și voință supreme. Toate intențiile mărețe se năruie ca un castel de cărți sub adierea otrăvită a respirației omului egoist, adică o omului cel mai numeros, care, de îndată ce nu mai e oprimat, prima lui voință e să oprime la rându-i, în dorinta-i aprigă de-a se bucura de cât mai întinse bunuri materiale in dauna aproapelui său.
Aceasta este tragedia comunismului. Nu învățătura e rea, ci omul e canalie, el murdărește tot ce e curat.
Așa că e de ajuns să privim la ce se petrece în acest uriaș laborator ca să ne dăm seama de tot ce e bine ori nu e bine de făcut.
Acolo, atât preparația spirituală, cât și acțiunea cotidiană (politică), au fost conduse de mâini de maeștri și executate fără nici o piedică de către însăși autoritatea statului, în condiții inexistente aiurea și cu mijloace de cari numai o împărăție atât de imensă putea să dispună. Și ce vedem? Vedem că, după ce au dăscălit pe om decenii întregi, în ziua când i'au oferit o porțiune de Putere, el s’a dovedit, în general, ori incapabil, ori rău voitor. (înspăimântătorul exemplu al experienței făcute timp de cinci ani cu kolhozurile — pe care il vom expune în curând sub ochii cititorului - și din care reese în mod oficial că de îndată ce kulacii au fost de posedați și trimiși în Siberia, Rusia și-a văzut șeptelul redus la jumătate, e suficient ca să ne facă să medităm de două ori înainte de-a ne decide să ne sovietizăm).
Acolo nu mai poate fi vorba, ca la noi, de țărani înzestrați cu pământ, dar fără unelte și fără pricepere. Cine a văzut un kolhoz a rămas uimit de generozitatea oficială și de mijloacele ei. Terenuri mănoase. Unelte moderne. Agronomi pusderie. Rezultat, după cinci ani, ne-o spune Stalin însuși în raportul lui referindu-se la ce e mai important: ruina promptă a acelei bogății naționale pe care o reprezintă șeptelul, adică totalitatea vitelor unei țări. Și ce face Stalin, în fata acestui dezastru datorit dictaturii lui? Ei bine, Stalin declară pur și simplu că tactica a fost rea și că soluția este readucerea kulacilor din Siberia și repunerea lor în posesie.
Ce a mai rămas atunci din generoasa învățătură comunistă și aplicarea ei pe teren?
Au rămas discursurile kolhoziștilor!
Iată asupra cărui neant trebue să ne aplecăm cu toții, ori de cate ori entuziasmul ne face să dăm prea multa crezare, fie speranțelor noastre de mari realizări imediate printr'o acțiune oarbă de toate zilele, fie chiar acelei tendințe de lungă prepa rare a spiritelor, de creiare a valorilor morale, înainte de-a trece la realizări. Și una și cealaltă au fost executate de comuniști, atât cât omenește le-a fost cu putință. Rezultat: plugul de lemn, sapa strâmbă și calul chior au hrănit mai bine Rusia, de cum nu sunt în stare s’o facă azi tractorul modern și iluminismul obtuz.
Unde vreau să ajung?
Aci: să fim modești și măsurati in încrederea pe care o avem în forțele noastre, fie ele spirituale, fie traduse în acte de guvernământ.
Nu generațiile secolului nostru au să schimbe o mentalitate și niște instincte cari durează de milenii și va mai dura, spre marea tristețe a celor cari cred mereu că va veni o zi când omul va reuși, în sfârșit, să sară mai sus decât bordul pălăriei lui.
PANAIT ISTRATI
Cruciada Românismului - Anul I, nr 17 de joi, 28 martie 1935
Dacă doriți să distribuiți: