Douăzeci şi cinci de ani, ca douăzeci şi cinci de bulgări de uitare, s'au prăvălit firesc anonim şi româneşte peste sufletul ciobanului Cârţan. Un pătrat de veac, prăbuşit ca un colţ de stâncă peste un biet mormânt uitat de Dumnezeu şi de oameni.
Ridicat din cremenea și rustie pura înţelenire a unui oarecare sat ardelean, înfrățit cu cerul căruia îi citea licuricii şi luna, dăruit vremelnic stâncilor şi codrului prin care purta turma oilor, legat frate de cruce cu doinele ce-i alergau frumos şi vrăjit pe puntea de soc aurit a fluerului, Badea Cârțan îşi găseşte într'o bună zi sufletul, îl înţelege și îl adună în priviri. De-acum rumânul ăsta simplu ca un izvor ştie ce îi rămâne să facă. Logodit cu toiagul pribegiei, aprins şi îndemnat de-o inimă durută d chinul milenarei îngenuncheri, colindă codrii, saltă culmile munților către regat şi pe jos din oraş în oraş, din casă în casă şi din suflet în suflet, își poartă ruga şi dorul. Cerea lumina frumos rânduită în cărţi pentru robiţii lui fraţi ardeleni. Desagile lui lepădau la întoarcere codrul de mămăligă şi ceapa şi gemeau încovoiate sub povara minunată a slovei grea ca oricare altă poveste istovită de gând mult şi neaoș. Desagii lui treceau dincolo, în Ardealul sângelui românesc, comori care ardeau vrăjit, aprinzând în privirile sleite de așteptare flacăra nădejdiilor ce pregăteau ascuns dar puternice, chiotul marei răzvrătiri dela 1916... Ciobanul Cârţan ducea pe umerii lui de aprig şi exaltat, misionar şi revoltat, nu cărţi — ci jar, nu simplă şi curată cuminecătură spirituală — ci însuş destinul neamului, ci însuşi geana de cărbune aprins a dimineţii ce-avea să lumineze, mai târziu cu câţiva ani, România Mare a lui Ferdinand I Regele-Erou.
În dragostea lui de păstor al gândului românesc, Badea Cârțan nu cunoaşte preget, ezitare sau odihnă. Ajunge de câteva ori până la Roma, la curtea Papei, cerând şi acolo grâul curat al slovei, pentru hrana sufletească a brazilor de peste Carpaţi... Si odată, opincile ciobanului cu atât cer în inimă calcă apăsat şi dârz covoarele eternei împărăţii a Vaticanului... Pe jos făcuse drumul până la Roma, pe jos avea să-l facă și înapoi, dar sfâşierea sănătății lui nu era în stare să-i prindă şi să-i vlăguiască entuziasmul... Îşi cunoştea destinul şi îl iubea cu acea pasiune a omului îndrăgostit de o singură şi mare zădărnicie., Iată pentruce, când la 8 August 1911, vijelia vârstei și-a sănătății risipite pe toate potecile Carpaţilor şi pe toate drumurile regatului îl frânge la Sinaia. Badea Cârţan apune liniştit, simbolic şi zâmbind.
Îmi povestește acum bunica mea, — cu acel tremur sufletesc caracteristic bunicelor care nu cunosc „jour-fixuri" maus și bridge, — că la înmormântarea lui, ce adusese în cimitirui din Sinaia o mare de capete şi inimi îndoliate, din senin, la câţiva metri de groapa ce-l aştepta deschisă, s'a frânt aşa, deodată, unul din cei mai bătrâni si niai înalți brazi din împrejurimi. Frumoasă şi ciudată închinăciune şi tovărăşie pentru stânca incremenită cu brațele pe piept între patru scânduri de brad şi eternitate... In mormânt, Badea Cârţan a coborit înfăşurat ca într'un giulgiu în sfânta unduire a drapelului naţional care cinci ani mai târziu avea să sângereze pentru Ardealul căruia îşi jertfise și el viața și odihna, la Predeal, la Oituz, la Mărăști, la Mărăşeşti.
La mânăstirea de aici, din Sinaia, Sâmbătă 8 August, din iniţiativa câtorva călugări bătrâni ce l-au cunoscut si iubit, au plâns câteva minute clopotele pentru cele douăzeci şi cinci de lespezi de întunerec și uitare coborite, an de an, peste pieptul cioplitorului de suflete Badea Cârţan.. La slujba religioasă n'a asistat nici un porc de ministru, așa că, închinăciunea a fost senină şi tristă... Din sutele de secături Bucureştene ce au invadat orăşelul de pe malul Prahovei sfărâmându-i liniştea şi ofilindu-i brazii, nici douăzeci nu au catadixit să închine o clipă acestui mare precursor al Unirei cele mari...
Pezevenchii veniţi în viligiatură în orasul lui Vodă, sictireau în acest timp legile, jucând cărţi în hall la hotel Palace, iar junii și junele frecau parchetul cofetăriei Grigorescu sub torentul dezăgăzuit al unei rumbe americane...
Dintre toate gazetele ţării românești, — exceptând „Vestul“ dela Timişoara care i-a dăruit pios câteva rânduri, — ne îndoim că va mai fi fiind vreuna ce să închine o coloană sau două peste uitarea ce l'a doborît mișeleşte din Istorie şi suflete, pe Badea Cârţan...
...Pe ucest Bade Cârțan care e totuşi un simbol și o pildă, un fagure de înţelepciune şi românism în faţa căruia „Cruciada Românismului“ — atentă la toţi munţii geografici ei spirituale și politice — îşi pleacă, prin peniţa mea, fruntea, acum...
Ion-Aurel Manolescu
Cruciada Românismului - Anul II, nr 85 din 16 august 1936
Dacă doriți să distribuiți: