Pe unde eşti? — Afară e-o seară-atât de-albastră!
O seceră de lună îmi râde la fereastră,
Prin arbori cântă vântul iar eu în umbră stând
Lucid, bolnav şi singur veghez cu tine'n gând.
Condusă peste vremuri de zvelta-ţi arătare
Pe căi de-adolescență mi-e clipa călătoare
Şi-s trist că ani dearândul n'am fost o oră tandru
Când îmi dădeai sfioasă obraji de flori de leandru.
Uliul remuşcării în suflet iar îmi scurmă
Că dintr'atâta zâmbet ce l'am lăsat în urmă
N'am luat nici o petală din aurora lui
Ca să-mi vorbească astăzi de ochii tăi căprui.
Cu fiecare frunză căzută pe cărare
Eu îmi ziceam că dorul se scutură şi moare
Şi mi-am ucis iubirea ducând cum tu nu ştii
O viață fără parcuri şi fără bucurii...
Şi-acum când după ramuri de plop apune luna
Mă birue regretul mai mult ca'ntotdeauna
Că nu ţi-am fost aproape precum vroeai să-ți fiu —
În zări mă cheamă toamna şi cred că e târziu.
II
Mi-e sufletul părăginit iubită...
Tristețea mea străveche, iar de-acum
Cu rândunici de pâclă mi-ese'n drum
Și'n zarea năzuinții aburită
Ca o fereastră'ntr'un amurg de toamnă
Ce tot spre gânduri negre mă îndeamnă
Nici un cocor nu mai îmi dă de veste
Că mă aşteaptă soarele pe creste.
Sunt singur cu cireşii din grădină
La capătul cărării de lumină
Ce-am străbătut-o greu şi necăjit —
Albinele nu-s moarte în stupină
Şi plopii de zmarald mi-au ruginit,
Spre nori de nufăr — călătoare nave —
Nu-mi mai ridic privirile bolnave,
Deasupra-mi ca pe-o scriptă funerară
Imi croncăne un glas dogit de cioară
Şi'n înserarea care mă'nconjoară
Doar tu cu paşi uşori de catifea
Mai treci zâmbind prin amintirea mea.
Cristian Sârbu
Cruciada Românismului - Anul II, nr 86 din 23 august 1936
Dacă doriți să distribuiți: