Omul politic cu toată înfăţișarea lui contrară de azi, trebuie să fie un om ce iese din comun printr'o atitudine intransigentă și mai ales printr'un desăvârşit caracter.
A avea caracter în politică este prima chezăşie a unei politici serioase, cinstite şi binefăcătoare.
E şi normal ca acei ce pretind maselor să-i urmeze, să poată avea garanţia că nu îi vor trăda.
Un om politic care aduce acuzaţii de incapacitate altora, care înfierează necinstea altora, trebuie să ție el în primul rând, ceeace cere adversarului, ba mai mult, să aibă caracterul de a recunoaşte adeseori adversarului calitățile lui.
Masele se adună la întruniri, ţipă, aplaudă, se entuziasmează chiar, dar dacă conducătorul lor de pe tribună ar fi un om lipsit de caracter, care ar fi chemat lumea numai pentru a demonstra, în fond fiind o fire laşă și slabă, temătoare a lua o atitudine, toată atmosfera adunării s'ar duce în vânt din lipsa de caracter a conducătorului.
Viaţa noastră politică are nevoie de oameni al căror caracter să fie un exemplu. Are nevoie de oameni al căror cuvânt să fie cuvânt şi a căror atitudine să fie atitudine.
Fantoşele bâlbâite sau chiar umflate in vorbă ca o furtună pe mare, dar lipsite total de simțul demnităţii politice, acelea duc și vor duce la dezastru edificiul statului nostru.
Dacă ar avea oamenii noştri politici un pic de caracter. Dacă n'am mai vedea coloane vertebrale de cauciuc şi obraji de toval, am avea altă viaţă.
Dar ce e maj tragic şi în acelaș timp caraghios este că tocmai acei lipsiţi de caracter și de demnitate, dacă ar ceti aceste rânduri, nu s'ar recunoaște și i-ai vedea făcând pe marii moraliști şi incepând să dea exemple printre prietenii lor.
E mai mult decât lipsă de caracter, e inconştiență.
Aceste reflexii mi-au fost sugerate de către ultimile manifestări politice al guvernului şi ale opoziţiei.
D. Tătărăscu la Constanţa a vociferat cât a putut şi cât l'a servit organul său de exprimare în contra unei părți din opoziţie, mulțumind in acelaş timp grațios celeilalte opoziții.
Dar inainte de a trece la d-l Tătărăscu şi a-i analiza caracterul, să ne oprim la opoziţie.
Opoziția in genere e contra guvernului. Ceeace nu inseamnă că atunci când la cârma ţării se găseşte un guvern cumsecade opozţia, numai pentrucă e opoziţie, trebuie să-l atace. Dar atunci, cum e cazul prezent, când un guvern venit peste noapte, tremurând de frică ca un câine bătut, guvernând cu cenzură şi stare de asediu, cu membri amestecați în furturile cu devizele dela Banca Naţională, amestecat în diverse portofolii putrede, un guveru cu oameni de talia lui Manolescu, Strunga, Titeanu et compania, cum poate o opoziţie conştientă şi demnă să tolereze măcar tăcând un asemenea guverm? Din două motive.
Ori aprobă ce face guvernul şi deci ştim la ce să ne așteptăm şi dela guvernarea lor.
Ori sânt obligaţi guvernului şi atunci înțelegem perfect moralitatea și valoarea conştiinţiilor ca forţe politice, nulă.
Cealaltă opoziție nu e nici ea de caracter numai prin faptul că atacă guvernul. Se cere, în afară de atac, care poate fi de ordin, pătimaş, se cere acea seninătate a conștiinței tale, acea tărie a atitudinii şi acea intransigenţă de neclintit.
D-l Tătărăscu a vrut să convingă țara de inexistența unor anumite lucruri, pe care însă prin discursul său le-a confirmat. Lucrurile care nu există nu se apără. Iar dacă există şi sânt cinstite din toate punctele de vedere,
se dau frumos pe faţă.
Eu, din discursul d-lui Tătărăscu, voi reține de o parte cioburile pe care d-sa le-a aruncat în ochii tuturora și le voi depune, alături de mănuşa sa, în muzeul imoralităţii și nedemnităţii politicei româneşti.
Dece d-l Tătărăscu n'a pomenit nimic de Dorel Dumitrescu, de Tony Iiescu, de portofolii putrede?
Un om de curajul lui putea să le explice!
Dar ceeace mi-a părut straniu este tonul şi felul de a vorbi al premierului, care semăna cu tonul de înaltă autoritate al unui monarh. El împărțea puterea iar opoziția o califica aşa ca și cum de el depinde viitorul guvern. Nu e oare aceasta o OBRAZNICIE? Nu e oare aceasta ÎNDRĂZNEALA LIPSITA DE BUN SIMȚ? Nu e oare aceasta lichelism abject?
Un om care se inconjoară de cordoane de jandarmi și totuși, la adăpostul acestor cordoane, face pe grozavul uitând caraghioslâcul situației, e un om lipsit de cea mai elementară bună cuviință politică, un om laș şi incapabil.
Curaj şi caracter. Unde se găsesc aceste două elixire făcătoare de minuni pentru un om politic?
Ce mici, ce mărunți sânt majoritatea oamenilor noștri poltici.
Merg cu lichelismul până acolo încât, în mod voit, caută să imprime unor instituții lumeşti şi deci atacabile, prerogative religioase şi socotindu-le tabu.
De ce ovare Regele e atât de lingușit? Cred linguşitorii că-i fac un serviciu Regelui şi Țării? Cât dispreţ trebuie să aibă însuși Regele de servilismul celor din jurul lui. Cu câtă ironie adeseori nu le adresează El cuvântul, iar şi neințelegând şfichiul primesc zâmbind, lecţia bine meritată.
Numai departe d-l Sân Georgiu s'a apucat să dea declaraţii in ziare sfârşindu-le cu „Trăiască Regele“. Mă rog, dece acest strigăt deplasat ca timp şi loc? A strigat cineva „jos Regele?“ Ori lichelisuul vrea să dea şi Regelui şi opiniei publice impresia aceasta?
SĂ NU SE MAI CONFUNDE VOIT O INSTITUŢIE ŞI O COROANĂ cu ceata de lătrătorii ai cafenelelor, cari, strigând „Trăiască Regele“, fac pe regaliştii.
În imnul naţional, „Trăiască Regele“ sânt cuvintele pe care orice român le cântă și le simte, DAR NICAERI NU SE MOTIVEAZA DIN CAUZA ACEASTA SĂ TRAIASCA LICHELELE.
Să nu se mai confunde voit aceste noțiuni, iar cei ce pretind că işi iubesc Țara şi Regele, s'o dovedească prin adevărul spus, nu prim mâna linsă.
Toţi trepădușii vieţei noastre publice şi cei făcuţi celebri printr'o crimă cât şi cei cu trecuturi politice aleargă cu limba scoasă după Rege, nu pentru că-l iubesc, ci pentrucă speră să li se dea puterea.
Ogari ce aleargă după vânat, dar desigur fără cinstea şi dragostea ce o are acest câine faţă de stăpân.
Dacă puterea ar fi so primească dela Republică sau dela Soviete, toate aceste lichele ar fi primele care ar striga „Trăiască Republica“, „Trăiască Sovietele“.
Dar ca să nu faci acestea trebue caracter şi acesta lipseşte. Doi oameni în ţara aceasta văd printre conducătorii de mişcări politice care au într'adevăr caracter. Dela început ţin să afirm că nu împărtăşesc în total vederile lor politice, dar nimic nu mă împiedică a recunoaşte acestor doi oameni caracterul lor deosebit şi a primi cu admiraţie atitudinea lor demnă.
Aceşti doi oameni sânt Mareşalul Averescu și Iuliu Maniu.
Oameni depărtaţi mult de generația mea, cu alte principii cu alte metode, dar cu un caracter demn de luat de exemplu.
Atitudinea lor nu e ură, atitudinea lor nu e sabotare, atitudinea lor e demnitate.
Aceşti doi oameni iubesc mai mult pe Rege, mult mai sincer decât lichelele care-i acuză că nu. Dar ceeace disprețuiesc sânt tocmai aceste lichele ce fac atâta larmă și atâta rău țării.
E o diferență, cred!
Dar nu explicarea atitudinii lor am vrut so dau ci dovada caracterului lor.
Istoria care mai târziu va spune cuvântul obiectiv, le va rezerva o parte glorioasă.
Deaceia aceşii doi oameni cu, toată vârsta lor, sânt atât de senini. Ei nu cer dreptate dela contemporanii lor, ei o cer în faţa istoriei.
Iar noi, aceștia mai tineri, să luăm exemplu dela astfel de caractere. Deasupra deosebirilor de principii şi de metode să pătrundem omul şi să învăţăm catechismul demnității şi al caracterului.
Numai astfei vom putea face să iasă această ţară din mâinile lichelelor şi linguşitorilor, din mâinele oamenilor de afaceri şi ale cumpărătorilor de conștiințe, dar pentru asta nu trebuie să vizăm puterea, ci urma ce vom putea s'o lăsăm în istorie.
MIHAIL STELESCU
Cruciada Românismului - Anul I, nr 43 de joi, 2 septembrie 1935
Dacă doriți să distribuiți: