Cu multă melancolie, recunosc, trebuie să însemn pe răbojul acestei Cruciade finalul „idealurilor naționaliste”. Odată fierbea numai cazanul satanei politicianiste, azi fierbe și-un cazan al satanei naționaliste. Fuziuni, fronturi, partide, tinereturi, fricțiuni și tot convoiul de murdării politicianiste s’a însămânțat și la mișcările naționaliste.
Și e așa de dureros pentru un om care 10 ani de zile a crezut in mirajul acestor mișcări, a dat tot ce a avut mai avântat și mai frumos, a crezut în cuvinte, în formule, în lozinci și în jurăminte, astăzi toate svârlite la coș.
Să începem cu „Liga Apărării Naționale Creștine”. Pe frontispiciul gazetelor e și lozinca dela întrunirile ei: Liga nu e partid și nu va fi niciodată partid. Azi, liga e partidul Național Creștin.
Nu e o victorie. E o înfrângere.
Dacă Liga, ea însăși, s’ar fi transformat în „partid”, adică ar fi schimbat numai un nume, desigur că nimic nu se schimba în structura ei, titulaturile nu contează. Dar când vii și schimbi structura, alegându-ți ca șef activ, un șef de partid din cele combătute până mai ieri, când aduci politiciani în componența organizației tale și le mai dai și conducerea, desigur că nu mai e vorba de schimbarea unui nume, ci de o radicală transformare de concepție și structură.
D. Octavian Goga e un om foarte simpatic, bard național, a cărui doine le cântăm cu mândrie și cu drag, dar concepția d.sale politică e cea obișnuită, adaptată poate oarecum la unele „cerinți“ electorale, dar atât.
Nu reprezintă nici măcar un organism puternic. Altfel n’ar fi căutat unire, deoarece e exclusă ipoteza că ea s’a făcut pe principii. Dacă nu s’ar fi dat d-lui Stan Ghițescu un secretariat general și așa mai departe, oare s’ar îi făcut unirea?
Iată dece socotesc fuziunea dintre d-nii Goga-Cuza, cântecul de lebădă al mișcării naționaliste, ce singură, cu toatele ei mici defecte, se mai păstra curată.
D. A. C. Cuza trece în istorie. Ziua de 14 Iulie (1935, n.n.) va însema în istoricul mișcărilor naționaliste, moartea reală a cuzismulu, capătul mult cântatei vieți de 40 de ani, care nu va mai avea chiar în ciuda timpului nici o zi mai mult. Pentru marele dascăl și îndrumător A. C. Cuza vom vărsa o lacrimă de sinceră durere, iar d-lui Cuza, președintele de onoare al unui partid ca oricare altul, îi vom ura din toată inima mulți ani înainte.
La cealaltă tabără, care călcând jurământul față de Cuza în 1927, se pretindea purtătoarea curată a unei idei și doctrine, cazanul satanei fierbe și mai tare.
Garda de Fier nu mai este. În primul rând, Garda era pe vremuri geloasă de curățenia ei, mândră de independența ei, exclusivistă chiar. Azi a devenit partid, tratează cu toți politicienii, primește bani dela marii industriași, deși se pretinde o mișcare în contra capitalurilor furate (din care totuș se'nfruptă). Și ce e mai rău uzează de șantaj politicianist pe lângă toți politicianii, huliți până mai ieri.
Mi-aduc aminte dela Bârlad, când la alegerile dela Tutova d. Argetoianu exercita asupra legionarilor o teroare sângeroasă și se hotărîse chiar omorîrea lui, sorții căzuseră chiar pe mine, iar la Bucureștii Noi se spânzurase manechinul de un pom și Corneliu Codreanu făcea mare haz. Azi Corneliu Codreanu stă de vorbă cu d. Argețoianu, aranjează posibilități de conlucrare împreună, fuzionări, fronturi, etc.
Dumnezeu să mă ierte, dar dacă și aceasta se mai poate numi mișcare idealistă curată și cinstită primesc să fiu plămuit.
Nu mai vorbim de frățietatea de luptă care există actualmente între gardiști și d. Tillea, care ca să-i compromită le aranjase la Rășinari, în Sibiu, o fabrică de bani falși. Nu mai pomenim de d. Vaida care la digul dela Vișani i-a omorât în bătăi pe cei care îi are azi colaboratori.
Dacă așa de puțin contează relațiile dintre oameni și așa ușor se „schimbă macazul“, cum spune românul, ce să mai credem de promisiunile de azi? Ce se vor alege de ele mâine, dacă zeița Fortuna ar pune întâmplător mâna pe capul lui Codreanu? Pulbere și vânt, iată rezultatul.
Dar partea dureroasă în această fluctuațiune de atitudini stă în moralitatea de care face atâta caz Codreanu.
Inutilă, deci, ura ce se samănă în suflete și inutile sacrificiile ce se fac din moment ce la un moment dat, cei urâți sânt pupați, cei huliți ovaționați.
Dacă eu l-aș fi împușcat pe Argetoianu și aș fi fost azi în închisoare, ce prăbușire s’ar fi produs în sufletul meu de fanatic și ce valoare ar mai fi avut gestul făcut?
Și în ce postură morală se pune acel ce patronează, comandă și dispune de asemenea metode.
Iată de ce socotesc Garda de Fier, dizolvată de însăși șeful ei, distrusă de metodele lui. Și ar mai fi multe exemple de dat pentru a dovedi clar si precis acest lucru, dar prin aceasta aș lovi poate și în foștii mei camarazi de luptă, ori ei îmi sunt tot aceia dinainte, deoarece îi știu nevinovați de ordinele ce le primesc, ba chiar eroi și superiori de o mie de ori șefului ce le comandă, prin abnegația lor și prin cinstea lor de ași asuma adeseori răspunderile integral, cu orice risc.
Dar acest lucru e prea puțin pentru a mai salva dezastrul codrenist.
Deoparte Liga ahtiată după putere își înclină steagul, de alta Garda își vinde mormintele și rănile pentru aceleași dorinți de putere.
Iată dece m’am exclus din aceste organisme în descompunere.
Am fost în ultimul timp mereu solicitat să fac parte dintr’un front sau altul și le spuneam zâmbind că nu e încă vremea. Le răspund azi tuturora negru pe alb, VREMEA ACEASTA, NU VA FI NICIODATĂ.
Calea Cruciadei nu e o căpătuială, nu căutăm șefii de tineret după cum ni s’a oferit, nu căutăm mandate de deputat pe care le putem avea și singuri, nu vrem putere, altceva vrem. Acea, nouă viață. Nu în înfățișarea fizică, ci în fondul ei moral.
Vrem oameni de avânt.
Vrem demnitate.
Vrem să ne cunoaștem dușmanii, odată pentru totdeauna și pe prieteni la fel.
Șira spinării noastre nu e flexibilă.
Știm să răbdăm de foame și s’așteptăm biruința.
Mai mult, știm să fim modești și aceiași în fața dezastrului ec și în fața victoriei.
Să nu ne mai tragă nimenea de mânecă dela munca noastră. Noi vrem să muncim nu să dormim.
Noi vrem să spunem adevărul, nu să'l ascundem, iar frăție nu facem decât cu oamenii cinstiți.
Pentru aceste trei credințe ale noastre sântem gata să urcăm drumul luptei noastre și desculți, și scuipați, și înjurați, și umiliți, căci ne simțim puternici în cuirasa noastră morală, iar cei ce ne-ar privi în ochi, ori vor arde în fața jarului mistuitor al priviri noastre sincere, ori se vor mistui în cenușă.
Azi, când ultimii apostoli ai naționalismului vând românismul pe arginții puterii, cu aceiași credință de totdeauna, cu aceiași mândrie de a nu fi un vândut nimănui, cu aceași încredere prin care am învins în totdeauna, vă spun vouă acelora ce deznădăjduiți, fiți încrezători. Cruciații sânt la posturi.
MIHAIL STELESCU
Cruciada Românismului - Anul I, nr 31 de joi, 11 iulie 1935
Dacă doriți să distribuiți: