Am rugat zilele acestea Soc. de Radio-Difuziune, prin d-l Corneliu Moldovanu, ca Duminică, 11 August,să fie sărbătorit marele scriitor Panait Istrati pentru cei 51 de ani ce se implinesc dela nasterea lui.
Societatea de Radio Difuziunem care va cânta în seara de Duminică 11 August nu stiu câte foxtroturi, și va avea o oră de vorbărie despre cura de slăbire, a refuzat comemorarea.
Şi ca oice refuz, l-a bazat pe um motiv. Un motiv însă din care se desprinde o mentalitate dureroasă, dar care oglindeste perfect o anumită stare de spirit. Motivul refuzului a fost că scriitorii se comemorează la aniversarea morții lor şi nu la a nașterii lor.
Oare dece această regulă? Desigur din bucurie că'nfine se mai poate aniversa un an de către cel cari au scăpat de cei morţi, altă explicaţie n'are, deoarece adevărata sărbătoare în viața unui om e ziua nașterei.
Ziua de 11 August ne dă prilejul de a sărbătorii bucuria că acum cincizeci si unul de ani, intr'un colt de pământ românesc, s'a născut un geniu.
Iată dece noi nu împărtăsim bucuria de cioclu a soc. de Radio Difuziune, ci pe Panait Istrati îl sărbătorim azi, îl cântăm şi ne bucurăm că avem o zi pe an pe care să n'o regretăm ca aceia a morții, ci din contră, să fim fericiţi că oricât de putin a stat între noi, totuş a stat.
Acum cincizeci si unul de ani, buna lui mamă aplecată peste pruncul abia născut, nu bănuia că în jurul leagănului făcut de brazde negre de pământ, s'au aşezat două ursitoare, menindu-i norocul în viaţă. Una, zâna hoinarilor si a doritorilor de zări noi, cealaltă, zeița marilor inspiranți.
Ele l-au răpit mamei celei bune pentru a-l da zărilor dogorite de soarele atât de mult iubit de el, pentru a-l legăna pe valurile Mediteranei vrăjite şi a-l ridica apoi în olimpul celor puţini chemaţi, al nemuritorilor.
Toată lumea a spus de Panait Istrati că a fost un vagabond, un mare vagabond. Dar aceia nu l-au înteles pe Istrati. Vagabondul caută locuri noi, caută caută aventură fără țel, fără scop.
Panait Istrati avea un țel precis: cunoasterea oamenilor.
Superioritatea dorului de noutate față de toți vagabonzii si hoinarii din lume se întrevede într'un fapt povestit în „Mediteranee“ — Coucher du soleil petrecut în Egipt.
La Damas, desi ajunge să-și facă o situație foarte bună, descoperă deodată că nimeni din oraș nu putea să-i aducă aminte cine era autorul lui Hamlet. Întreabă doctori, ofiteri, functionari și la urmă, revoltat și scârbit de atâta nestiință, părăsește Damasul cu un român care îi aduce aminte că autorul lui Hamlet e Shakespeare.
Din această întâmplare se desprinde întreaga structură spirituală a lui Panait Istrati.
El fuge de proști, nu poate respira acelaş aer cu ei. Se apropie cu o bucurie nestăpânită de fiecare suflet nou întâlnit în drum si regretă chiar într'un loc că nu se apropia usor de toti oamenii superiori ce-i întâlnește în cale.
Istrati a fost un mare hoinar, da, dar un hoinar în căutarea sufletelor omeneşti, descoperitor de dureri si mizerii, revoltat alături de cei mici si asupriţi, înţelegător față de cei mari si nobili, dornic până la nesfârsit fată de cei ce i-au cerut prietenia.
Iar când a doua ursitoare i-a pus în mână pana de tăurar de gânduri, el a privit umit, ca un copil la o jucărie nouă pe care o dorea de mult. Această jucărie însă şi-a dat repede seama că poate deveni o armă în slujba adevărului pe care de mult îl tot căuta. Atunci, în afară de impletirea povestirilor fermecătoare a acelei minunate vieţii a lui Adrian Zografi, porneşte vijelios si titanic ca prin condeiul lui să apere pe năpăstuiți. Dar nimeni nu'l poate minți.
Sufletul lui curat, chiar dacă a crezut o clipă în mirajul unei idei sau unui lucru, atunci când le descoperă false, fuge ca şi din Damasul inculturii de odinioară şi nu se sfieşte să spună în contra unei lumi întregi adevărul pe care-l simte.
Panait Istrati nu este ua simplu scriitor, chiar de geniu cum îl admit unii cărora au le convin adevărurile spuse de el. El n'a scris ca să încânte lumea, ci ca s'o îndrepte. Cu mâinile lui a ridicat cojile de pe mizeria umană si a primit adânc în rănile ce supurau mizerie si neputinţă.
Pătrundea totul în puțin timp și înțelegea totul în puține cuvinte şi de aceia trecea mai departe. La urmă, către sfârşitul vieței, pătrunsese şi nepătrunsul. Se descămase de tot ce e omenesc şi putea privi adânc şi clar în lumea ce se învecinează numai cu sufletul.
În liniștea meditărilor lui sin guratice plângea ades de neputința umană de a se ridica la treapta superioară de intelegere a vieţei şi de aceia nu vroia să adere la nimic.
Totuş, o putere uriaşă îl îndemna şi pe patul mortei să mai creadă în realizarea drumului ce-l căutase zadarnic.
De aceia, cu vorbe de profet, si-a scris ultimele articole și cu acelas avânt de totdeauna vroia să înceapă o nouă luptă de regenerare, fericit că'n jurul lui a putut aduna iar un mănunchi de prieteni împreună cu cari să frământe iarăși gânduri ca pe vremuri cu Mihail, cu Moussa si cu alții, dar de data această dată mai combativ, mai realizator și
mai definit.
Dacă l-am putea întelege pe Istrati! As vrea să moi peniţa în flăcări, să ardă ochii şi sufletul acelor ce-mi vor ceti rândurile pentru a-i pătrunde de măreţia acestui divin căutător de bine. Să ne ridicăm din băltoaca instinctelor în care trăim, să lăsăm pământului ce e pământesc și să ne întâlnim ca niste vulturi ai văzduhului, plutind pe aripi de sublim către adevărul absolut.
O clipă să putem fi realizarea visului lui Istrati si am înainta in timp cu secole.
Curaţi, cu sufletul pe buzele adevărului, cu inimile în mâini şi dragostea în priviri, fiecare din noi am străluci o lumină de soare; am deveni înoitorii căutaţi de profeti şi doriţi de Istrati, am înobila pământul și am descoperi Dumnezeirea.
Cu ce putere de foc să pot face să pătrundă în sufletul celor ce'l cunosc pe Istrati această credinţă?
Să poţi privi cu seninătatea lui si cu bunătatea lui nețărmurită frământarea de moluşce a celor ce beau sânge omenesc şi mușcă din carnea vieței cu poftă de bestii nesătule, erijându-se în oameni superiori, e poate aceiaș tristă situaţie ca si a Creatorului, dar în acelas timp măreția de a te simţi superior și senin deasupra tuturor patimilor.
Acum cincizeci si unul de ani, divinitatea a trimes pe pământ pe acela ce a propovăduit o atare credintă între oameni. Răstignit pe crucea suferințelor omenești, Istrati a plecat dintre noi, dar credinta lui a rămas şi ea va crește si va cuprinde sufletele curate ndemnându-le pe calea mântuirei omenesti.
E sărbătoare. E ziua naşterei unui suflet alb si imaculat de lumină. E ziua păcei si a iubirii, e aniversarea revărsărei pe coaja acestui pământ a încă unui bolid rupt din divinitate pentru a ne ridica pe noi, oamenii, cu încă
o treaptă spre întelegerea ei.
Imbrățişati soarele, pătrundeți cerul, renasteţi-l pe Istrati în sufletele voastre, sorbiți din adâncuri nectarul iubirii și fiți buni măcar azi de ziua nasterii lui.
MIHAIL STELESCU
Cruciada Românismului - Anul I, nr 35 de joi, 8 august 1935
Dacă doriți să distribuiți: