Intr’unul din articolele sale, Mihail Stelescu anunța dârz: „Nimeni nu se mai revoltă!“. Privind în ansamblu tara, această constatare rămâne ca un adevăr permanent. Societate în mijlocul căreia trăim ne este cunoscută ca aspect.
Plină de renunțări și de umilinți, cari duc la construirea unui suflet ca cela al soldatului văzut de mine în militărie, care bătut crunt de un căprar nu crâcnea, compensat la gândul că va trepui să ajungă și el căprar pentru a bate la rândul lui la fel de crunt.
Singura compensație a umilinților este râvna de a te întări pentru a umili la rându-ți. Ori nu aceasta este nota justă. O atare societate de deteriorați sufletește este putredă și, considerată istoric, are valoare de epocă terminus sau în cazul cel mai bun, de epocă prerevoluționară. In asemenea epocă totul se descompune lent, pregătind prăbușirea sau naște elemente critice cari preced ivirea elementului revoluționar organizator.
In trecutul nostru, aceleași epoci au avut norocul celei de-a doua poziții. Adică, nu a prăbușirii, ci a prerevoluției.
Am avut parte de oameni cari prin scris și faptă s’au sacrificat pe ei si au salvat tara. Această fațadă istorică se oprește în prima zi post-belică. Forțtele încapsulate în tranșee s’au declanșat ilozic în viață. Au cucerit și au murit pe cuceriri. Descompunerea acum este completă si intră de astă dată în faza primă, adică a prăbușirii.
O epocă similară am avut, ca paranteză istorică, epoca dintre 1700—1821. Pe atunci umilința civilă atinsese paroxismul, reușind a colectiviza imbecilitatea și sărăcia. Această epocă nu avea nimic prerevolutionar. Singurii licurici în noaptea sclaviei erau haiducii. Pentru istoric, haiducul este un element prețios și unicul filon moral al unei societăți pierite. Deși haiducul nu avea simțul proprietăței desvoltat, nu avea respectul legii de hârtie și a omului uns cu putere de către om, totuși reprezenta singurul compartiment moral al țării, adică microbul care, prefectându-se prin Tudor Vladimirescu, a salvat țara.
Astăzi momentul este augmentat în comparație cu trecutul, fiind privit prin prisma pauperismului provocat de tehnică.
Mișcări de răscoală morală nu avem. Orice revoltă de glas sau de faptă este încadrată în tendință politică, nu în tendință morală. Revoltatul de astăzi este un revoltat politic, nu unul moral. Și de aceea nu reușește.
Singura luimniță în noaptea de astăzi ar părea un paradox pentru marele public. Pentru cercetătorul de suflete „cazul Coroiu“ este tot atât de interesant ca și „cazul haiducilor“ din vremuri. Privită în ansamblu, excepția asta tragică are următoarele fațete: Coroiu s’a înfrățit cu pădurea îndrăgind libertatea împotriva umilinței. Dar Coroiu a tâlhărit. Asta nu poate constitui o infamare de prim plan. Căci și Generalul Dumitrescu a furat și în afacerea Skoda s’a furat și în toată țara se tâlhărește dar toți neagă. Coroiu a furat și a recunoscut. Dar pe cine a furat banditul? Din ziare văd printre victime bogătași și numai bogătași. Așadar Coroiu a furat pe bogați. Pe cine a furat „banda Solețki“, „banda General Dumitrescu“? Au furat Statul. Adică pe cetățeanul care plătește impozit pe alimente.
PAN VASILE VANDORO
Cruciada Românismului - Anul I, nr 19 de joi, 11 aprilie 1935
Dacă doriți să distribuiți:
Înapoi la index