Editarea operelor tinerilor scriitori păstrează, încă, aspectele unei probleme departe de a fi resolvată. Editurile mari sînt prea lipsite de curaj și în funcțiune numai de partea strict materială a operelor editate.
Tipărind numai cărțile scriitorilor pe deplin consacrați, convinși fiind că vor pierde mai puțin decît în lansarea unui necunoscut, fie el chiar geniu. Deficiența acestui criteriu este următoarea: editurile, mărginindu-se la un cerc închis de scriitorii, îl vlăguesc și obosesc în acelaș timp și publicul. Insăș literatura contemporană este deservită. Pentrucă un scriitor, oricît talent ar presupune, se diluiază și se secătuește prin apariții dese. Indicele artistic, în loc să crească ori să se mențină acelaș, va scădea.
Deci, în fața acestui principiu de editare, tineretul n’are nici o șansă. Excluzînd, bineînțeles, cazurile de influență atotputernică sau nepotism, cari din nefericire nu se prea întîmplă cu talentele autentice [Amintim parodia editării Profirei Sadoveanu, inutilă sub toate aspectele].
Dinaintea acestei mentalități și a atacurilor numeroase din presă pe tema needitării tinerilor scriitori, au apărut, ca un paleativ și ca o favoare, concursurile cu premii. Rezultatele obținute pînă acum sunt și aici deficitare. Din două motive:
1. Lipsa de obiectivitate și unitate în vederi a membrilor comisiei. Care a și generat intrigi în forțarea resultatelor sau certuri din cauza neajungerii la o hotărîre generală. [Reamintim, în treacăt, scandalul de acum un an, cu ocazia distribuirii premiilor instituite de Fundațiile regale pentru tinerii needitați].
2. Uniformitatea temelor. Toate concursurile sínt numai de roman, — mai rare de poesie și esseuri, și niciunul pentru studii sau monografii.
Tipărirea tinerilor merituoși este imperativă, cu cît primenirea vechilor cadre creatoare cere elemente proaspete, viguroase și plurivizionare. Rostul unei edituri nu este numai cîștigul orientat după preferințile ușoare ale publicului. Editorul contribue în mare măsură la educarea și orientarea publicului. Dacă nu sînt cetitori pentru cutare gen, ei trebuesc formați cu jertfa banilor, cîștigați mai ușor din altă parte. Stînd cu mîinile încrucișate și numai constatînd, nu ameliorăm cu nimic răul.
Spunem acestea fiindcă cele ce se editează, dela o vreme, la noi, denunță numai regres artistic și uniformizare pînă la copie. Apar numai romane, toate împărecheri de sensații brutale, de pornografie deșănțată, de erotism camuflat. Oare sufletul scriitorilor noștrii să fi decăzut intr’atît încît din vieață să nu-i șocheze decît mocirla? Și numai o anumită și vecinie — aceeaș mocirlă?
Nu! realitățile sínt altele. Editurile tipăresc nerozii sentimentale și lubricități, comandate și impuse de ele scriitorilor. De curînd un scriitor cu mare talent a prezentat uneia din cele patru edituri ale noastre un roman care e o frescă a vieții sociale și a umanității. Editura l-a respins și a sfătuit pe scriitor să-l refacă a la maniere de Pitigrili, Kiri-Kiri, ș. a.
Și atunci, dacă astfel stau lucrurile, cine poartă vina amorfismului sufletesc al publicului? Ne-ar putea răspunde cineva?...
Cu astfel de concluzii, tinerilor nu le mai rămân decît să-și înghesuiască manuscrisele în sertare. Sau să se coasocie-ze în edituri proprii. Este cazul editurii "Viața intelectuală", la înfăptuirea căreia stă sufletul și punga cîtorva tineri entuziaști. Prima carte tipărită, în această editură este a d. Constantin Barcaroiu: Florile roșii, — poeme în proză.
*
Deși debutant în vitrine numai de o lună, Constantin Barcaroiu este un nume cu destulă circulație în lumea teatrelor noastre. El, însuș actor, a fost unul dintre pionerii și protagoniștii Teatrului de Vest, din Oradia. Teatru, care pînă mai acum patru ani, înscria pagini de rodnică propagandă românească la granița de apus a țării. Capriciul vieții și mai mult lipsa de interes a oficialilor l-au năruit, îngropînd sub uitarea vremilor existența lui eroică și binecuvîntată de atîția.
Pentru unii, poate, preocuparea literară a actorului Bărcăroiu ar putea fi o nedumerire. Să lămurim, de ce nu! Un actor posedă, mai bine ca oricare altul, psihologia sentimentelor și experiența vieții. Un actor este în acelaș timp și un scriitor, prin puterea de sensibilizare, de viziune artistică prin care însuflețește și sesizează materialul de gînduri scrise al pieselor jucate.
Familiaritatea cu literatura se mai explică la d. Bărcăroiu și prin sufletul său, adînc hîrjonit și îndantelat de necazuri. Cunoscînd vieața, cunoscînd oamenii, avînd în suflet flama creației, este imposibil să nu poți da ceva. Care să rămînâ prin capodopera simțirii condensate, a realității cristalizată, atît etic cît și estetic.
Floriile roșii sînt o carte a sufletului omenesc. O Evanghelie a suferinții și a bunătății. Și dacă cineva, nu-mi aduc aminte cine, a spus că suferința curăță sufletul omenesc și-l apropie de Divinitate, iarăș nu e mai puțin adevărat că poemele lui Barcaroiu te apropie de sufletul omenesc, veșnic entuziast, veșnic bun și veșnic năruit în utopia visurilor și a luptelor lui.
Nu știu dacă, cucerindu-te ceva, mai poate fi vorba de obiectivitate. Un lucru rămîne însă cert: certitudinea și sinceritatea frumosului acelui ceva care ți-a revelat în suflet admirațiile pe cari cu greu le mai poți opri.
Sînt scriitori cari uimesc sau cuceresc prin noutate, alții prin concepții complexe, alții prin frăgezimi de stil. Scriitorul Bărcăroiu n’are nimic din toate acestea. Nici technică sonoră, nici concepție de păiajen și nici stil. Are în schimb un suflet minunat. De povestitor și de creator. Și apoi, o melancolie care distramă și ucide. O sensibilitate cu accente aproape femenine. O tristețe care dă fiori și răscolește. Un realism, care nu copiază ci reconstitue vieața sub aspectele ei general-eterne și aceleași.
Cele unsprezece poeme în proză ale sale închid în ele omenirea însăși. Sufletul universal al insului de pretutindeni, continuu hazardat în lupte, continuu dezagregat și înșelat de partea lui fizică, de împrejurări și chiar de ai lui. Peste tot e numai mîna scriitorului, bună cunoscătoare a sufletului omenesc. Care-ți pipăe ranele, îți scormone spuza alinării, te desnădăjduește și te proectează gol, fad și inutil, — pentruca în final de fiece poemă, să te liniștească blind: „Nu te speria, așa e vieața. Și ea nu-i nici frumoasă și nici urită. E eternă ..“.
Acest pesimism eroic e generala calitate a sufletului d. Constantin Bărcăroiu.
*
Lirica românească înumără prin apariția acestor Florii roșii, un exemplar unic. Poema în proză în loc să fie o incantație declamativă, sentimentală pînă la dulcegărie și picturală, — la Bărcăroiu este simbolică, dinamică și adine expresivă. Cîtă frumusețe de concepție și de plasticitate ca prin culoarea sau parfumul unei flori să dai simbolul unei dureri, unei nedumeriri sau final omenesc.
Cele mai realizate, cu pretenția de ca podoperă a genului, vor rămînea poemele: Trandafirul, simbolul frumuseții eroice a sufletului omenesc; Mușcata, simbolul zădărniciei luptei pentru ideal; Primăvara, — umanitate caldă și flămîndă. Și Crinii, simbolul existenței noastre tragice, isvorîtă din concluzia singurătății omului pe lume.
ALEXANDRU TALEX
Cruciada Românismului - Anul I, nr 3 de joi, 6 decembrie 1934
Dacă doriți să distribuiți: