În cartea turburată a frământărilor noastre pentru o Românie mai bună s'a scris, de curând, o pagină neagră. Infinit de tristă; nespus de rusinoasă.
Zece tineri, fanatici ai unui nou crez politic, au dat buzna, ziua în amiaza mare, în spitalul Brâncovenesc din Bucuresti, în camera în care zăcea bolnav un fost tovarăș de credinţă al lor. Fără vorbă de clacă, ei au descărcat 35 de gloanţe în trupul firav al bolnavului si imediat, re bene gesta, au ieşit în stradă și s'au imbrăţisat, extaziați de gloria acestei bravuri fără seamăn. Au pus doar o pecete nouă, de sânge cald şi tânăr, pe steagul ce poartă deviza nobilă: „Hristos, Regele, Naţiunea".
Constiința neamului s'a cutremurat, în adâncurile ei, în faţa acestui tablou sinistru. El înfățisează cu adevărat „ceva nou“ în analele noastre. O barbarie crâncenă şi laşă, cu totul străină de sufletul bun şi creștinesc al Românului. Dezolanţă, fiindcă vrea să uzurpe aureola eroismului; monstruoasă în chip deosebit, fiindcă se săvârșește în numele lui: „Hristos, Regelui şi Naţiunei“.
Noi însă, aci, nu vrem să ne facem judecători ai faptei fioroase. Sunt atât de ascunse şi de complicate tainițele sufletului omenesc, atât de învolburare drumurile tinereţii exaltate, încât Dumnezeu singur poate vedea just în labirintul lor întunecat. A Lui este judecata; și dreptatea Lui n'are greș — Ci constatăm, simplu, fapta, și dăm glas durerii pe care, împreuuă cu neamul intreg, o simțim în faţa ei. Compitimirmu, deopotrivă, viaţa tânără care s'a stins in chip atât de tragic ș atat de inutil, precum şi pe nenorociţii „eroi“ cari si-au încărcat sufletul cu un păcat teribil şi de pe mâna cărora nu se va mai usca sângele fratelui lor, care strigă răsplătire la cer. Sunt victime si ei. Victimele entuziaste ale unei rătăciri fatale, de care nu numai ei si nu în primul rând ei sunt vinovați. Nu vrem să scuzăm în nici un chip crima, atât de urâtă, atât de abdominală; trebue totuşi să recunoaștem că executorii ei nu sunt decât unelte, mai mult sau mai puțin responsabile, ale unei psihoze care se cultivă de atâţia ani în țara noastră şi care începe a-și da acum roadele, spre stupefacţia înfiorată a întregei suflări româneşti.
Tocmai prin aceasta, revolverele dela spitalul Brâncovenesc capătă importanța unui adevărat semn al vremii. Răpăitul lor sinistru marchează o etapă în evoluția spiritului nostru public. Fulgerarea lor ucigaşă e o măsurătoare dreaptă a tăriei ce mai are actuala noastră organizare de stat. In această lumină vrem să privim noi drama sguduitoare dela Bucureşti. Fapta, în sine, nu ne interesează. Odată săvârşită, ea aparţine justiţiei de pe pământ si judecăţei lui Dumnezeu. Ne interesează însă substratul sufletesc social din care s'a născut. Trebue să examinăn mai de aproape starea mecanismului colectiv care produce astfel de explozii alarmante. Pentruca să putem scoate învățămintele ce se impun, si să putem lua măsurile necesare până când mai e încă vreme. Dacă mai este!
Constatarea ce se desprinde limpede din acest examen de fond al situaţiei generale este dezolantă. Ea privește felul cum funcționează aparatul puteri noastre publice. Rostul și datoria principală a Statului este să păzească ordinea, pacea colectivităţii, să asigure viaţa, drepturile şi averea cetățenilor. Dacă nu împlineşte nici această misiune minimală, indispensabilă, își pune în joc existența însăşi. Asasinarea lui M. Stelescu, considerând întregul complex de circumstanțe în care s'a produs, pune un mare semn de întrebare privitor la felul cum îşi împlineste puterea noastră publică această datorie primordială.
Fiindcă aci nu e vorba de un simplu asasinat criminal. Crime se pot şi se vor săvârși totdeauna, oricât de bine ar fi organizată forța poliţienească a unui stat. Totdeauna cei răi vor găsi posibilitatea de a înfrânge o lege ori alta. Nu e vorba de o faptă ticluită în ascuns, care scapă de vigilenţa poliției. Ci în fața autorităţilor de stat, în plin congres studenţesc, s'au dat sentințe de moarte si s'au constituit, pe loc, echipe de execuție. Se cunoşteau de toată lumea, atât cei „condamnați“, cât si cei sortiţi să fie ucigasi. Totuşi, autoritatea publică nu s'a simţit datoare să ia vreo măsură. Cei puşi pe „lista neagră“ au rămas fără pază, iar viitorii asasini au fost lăsaţi în deplină libertate ca să-și poată îndeplini mandatul fioros.
Ce trebue să-şi spună cetățenii în faţa acestei enigme? Mai pot ei avea linişte şi siguranţă deplină în mijlocul valului de sălbătăcire generală în care înotăm? Ce încredere mai pot ei avea în forța publică, care nu vrea ori nu poate să ocrotească nici măcar vieţile amenințate deschis, cu surle si fanfare, de către cete constituite în plină publicitate pentru suprimarea lor?
Răspunsul la aceste întrebări firești îl dau faptele. Zi de zi creşte numărul diferitelor „fronturi“, „gărzi“, „legiuni“, etc, constituite milităreşte, cu sau fără uniforme, dar cu misiunea declarată de-a pune forța organizată în serviciul apărării unor drepturi sau a validitării unor credinţe cari altfel, se vede, n'ar putea răsbate. Toate acestea, fireşte, in disprețul legilor existente. Cu ştirea cârmuirii şi spre stricarea sufletului mulțimilor, cari tot mai mult se conving că „legile își pierd puterea“, că „nu mai sunt tari ca altădată“ şi că în ultima analiză nu dreptul și forța primează, — Nimic mai usor de înțeles decât uriaşul pericol pe care'l reprezintă această vădită slăbire a autorităţii. Din moment ce există atâtea grupuri de cetăţeni organizate milităreşte, cu singurul rost de a înlocui puterea dreptului şi a convingerii cu argumentul ciomagului și al glonțului, liniștea si echilibrul corpului social a dispărut. Dacă nu azi, apoi desigur mâine, diferitele „fronturi“ se vor găsi față'n fată, pe baricade; căutând să-și dovedească cu măciuca dreptatea programului salvator de țară. În chip fatal deci, acest „ceva nou“ din viața noastră publică va duce la ceva foarte vechiu, cunoscut în istoria antică și în cea foarte modernă si actuală sub denumirea de „răsboi civil“ Quod Deus avertat!
Desigur, Statul însusi, este chemat, în primul rând, să-şi dea seama de acest periculos declin al autorităţii sale și să ia toate măsurile pentru a da legii, ordinei, dreptului tăria necesară. Pentruca pacea să fie asigurată şi increderea cetaţenilor în puterea de stat restabilită. — Nu mai puţin adevărat este însă că prin simple măsuri polițiste, de constrângere externă, oricât de drastice ar fi, acest rezultat nu se va putea atinge. Răul nu-i de suprafaţă, ci porneşte din adâncurile spiritului public. Căci si în viaţa colectivă, ca şi în cea particulară: mens agitat molem. Realităţile și stările de fapt nu sunt decât proecţiunea in afară a stării de spirit care trăește în cetățeni și care dirijează în permanenţă acţiunile lor. Răul, prin urmare, aicia este: e bolnav spiritul nostru public. Se sbate în spiritul exaltării mistice, ori buimăceşie desorientat şi copleșit de frica necunoscutului. E firess că, în această atmosferă de zăpăceală înspăimântată, fapta energică, afirmarea categorică, pasul hotărit şi neşovăitor stoarce admirație, capătă prestigiu de miracol salvator. Pentru nervii bolnavi, viteza însăsi e un calmant, indiferent de direcţia în care aleargă mașina.
Iată origina rătăcirii de astăzi, care răstoarnă scara valorilor, confundă barbaria cu eroismul, dreptul cu forța, Și, pornit din aceste isvoare tulburi ale haoticelor prefaceri prin care trece lumea noastră, cultul violenţei n'a găsit la noi nici rezistența necesară, nici o îndrumare și canalizare cuminte. Dimpotrivă, a fost încurajat şi alimentat aproape oficial. Sporturile, educaţia fizică, cu toate organizaţiile si formele ei variate, au încetat de a mai fi simple mijloace pentru menținerea sănătăţii si vigoarei trupeşti; ele suut un scop în sine, o obsesie adevărată pe sufletul tineretului. Din zi în zi, limbajul presei si al discuţiunilor se face tot mai „tare“, mai strigător, mai barbar. O continu si progresivă sălbăticie a gândului, a vorbei, după care urmează descărcarea fatală în fapta violentă. Iar aceasta, în loc să fie reprimată si detesta se împodobește cu cununa eroismului, pentru a deveni nou isvor de exaltare a pornirilor barbare. Ce mirare dacă, in acest climat, avântul tineresc clocotitor, dornic de fapte mari, de sacrificiu, de eroism, apucă drum greşit şi, cu cele mai bune intenţiuni, sfârşeste în aberaţiuni condamnabile?
Ce face statul, școala, presa, partidul politic, ce fac părinţii înşişi pentru a îndruma în albie bună, sănătoasă, această energie generoasă, tara vrea să zidească, să realizeze? Doar tinerii toţi, si aceia cari săvârsesc fapte nesocotite, sunt fiii și elevii noştri, credincioşii noștri. Dacă noi, cu toţii, ne-am face întreaga datorie de conducători si educatori, desigur că fața vieţii noastre publice ar fi cu totul alta. Asa cum ar trebui să fie.
E timpul suprem ca măcar acum, în ceasul a] 12-lea, să ne dăm seama de povârnişul pe care lunecăm și să facem totul pentru a nu cădea în prăpastie.
Toţi cei cari au o răspundere în viața publică, toți cari dețin locuri de conducere mai mari sau mai mici, dela guvern până la ultimul preot şi dascăl, și, în chip deosebit fiecare părinte de familie, trebuie să facă totul pentru îndreptarea răului de care suferim. Cu toate prilejurile şi în toate chipurile, cu fapta, cu scrisul, cu vorba, şi în scoală şi de pe amvonul bisericilor, trebuie să se răspândească mereu porunca iubirii creștine, duhul păcii, al blândeţei, al bunei înţelegeri. Desigur, fiecare are dreptul si datoria de a lupta pentru mai binele neamului şi al ţării, poate propovădui un nou ideal politic, poate cere reforme şi îndreptări sociale si economice. Totul însă si totdeauna în marginile dreptăţii si cu armele luminii. Trebue să înțeleagă odată toţi creștinii că spiritul violenţei este în contradicţie esenţială cu legea lui Hristos, care este legea iubirii. Că este o teribilă rătăcire şi o mave blasfemie a propovădui pe Hristos cu revolverul şi cu ciomagul, a săvârsi crime în cinstea Celui ce a fost Bunătatea însăși. Este infinit de trist că, după două mii de ani de creștinătate, duhul păgân, cu cea mai specifică trăsătură a lui, poate reînvia cu atâta furie. Este dezolant să-l vezi furişându-se până şi la unele altare, făcându-şi cuiburi şi în unele școale de teologie ortodoxă. Ucenici de-ai lui Hristos, viitori preoți, mai înainte de a jertfi sângele Domnului la altar, varsă sângele unui fost camarad, care personal nu le-a făcut nici un rău.. Şi se mândresc cu această ispravă. E ceva monstruos. Şi deosebit de îngrijorător.
Ce răspundere înfricoșată au părinţii, dascălii, gazetarii şi preoţii! Formarea spiritului publicc e în mâna și puterea lor. O datorie a lor. Ei trebuie să facă pe toţi să înțeleagă adevărul adânc al cuvintelor pe care Pius XI, pe atunci arhiepiscop di Milano, le scria credincioșilor săi: „Conjurăm pe toţi oamenii înteligenţi și onesti să alunge din discuţiunile economice si politice orice spirit de violență şi de teroare. Este doar un fapt al experienţei că violența provoacă violență si că aceste contficte întunecă prestigiul legii, al autorităţii, care e păzitoarea ordinei și, în acelaş timp, ele pregătesc războiul între fraţii şi fiii aceleaşi țări. În nici un caz nu-i îngăduit particularilor să se transforme în executorii justiției spre a apăra, chipurile, binele comun contra autorităţii constituite, căreia îi revine această sarcină“. În nici un caz violența nu-i creştină, nu-i bună, nu-i îngăduită. Ea duce la violență, la sfâșieri, la război civil. Toţi cei cari au urechi de auzit, să audă şi să înțeleagă. Și să lucreze în consecinţă. Pencă România de mâine să poată fi mai bună, mai dreaptă, mai creștină decât cea de azi. Mai aproape de Hristos!
Dr. Augustin Popa, profesor de Teologie
Preşedintele partidului național- țărănesc, org. Târnava Mică
Cruciada Românismului - Anul II, nr 92 din 1 noiembrie 1936
Dacă doriți să distribuiți: