În cartea tulburată a frământărilor noastre pentru o Românie mai bună s'a scris, de curând, o pagină neagră. Infinit de tristă; nespus de ruşinoasă.
Zece tineri, fanatici ai unui nou crez politic, au dat buzna, ziua în amiaza mare, în spitalul Biâncovenesc din Bucureşti, în camera unde zăcea bolnav un fost tovarăş de credinţă al lor. Fără vorbă de clacă, ei au descărcat 35 de gloanţe în trupul firav al bolnavului şi imediat, re bene gesta, au ieşit în stradă şi s'au îmbrăţişat, extaziaţi de gloria acestei bravuri fără seamăn. Au pus doar o pecete nouă, de sânge cald şi tînăr, pe steagul ce poartă deviza nobilă: „Hristos, Regele, Naţiunea".
Conştiinţa neamului s'a cutremurat, în adâncurile ei, în faţa acestui tablou sinistru. El înfăţişează cu adevărat „ceva nou" în analele noastre. O barbarie crâncenă şi laşă, cu totul străină de sufletul bun şi creştinesc al Românului. Dezolantă, fiindcă vrea să uzurpe aureola eroismului; monstruoasă, în chip deosebit, fiindcă se săvârşte în numele lui: „Hristos, Regelui şi Naţiunei".
Noi însă, aci, nu vrem să ne facem judecători ai faptei fioroase. Sunt atât de ascunse şi de complicate tainiţele sufletului omenesc, atât de învolburate drumurile tinereţii exaltate, încât Dumnezeu singur poate vedea just în labirintul lor întunecat. A Lui este judecata; şi dreptatea Lui n'are greş. — Ci constatăm, simplu, fapta, şi dăm glas durerii pe care, împreună cu neamul întreg, o simţim în faţa ei. Compătimim, deopotrivă, viaţa tînără care s'a stins în chip atât de tragic, şi atât de inutil, precum şi pe nenorociţii „eroi" cari şi-au încărcat sufletul cu un păcat teribil şi de pe mâna cărora nu se va mai usca sângele fratelui lor, care strigă răsplătire la cer. Sunt victime şi ei. Victimele entusiaste ale unei rătăciri fatale, de care nu numai ei şi nu în primul rând ei sunt vinovaţi. Nu vrem să scuzăm în nici un chip crima, atât de urîtă, atât de abominabilă; trebue totuşi să recunoaştem că executorii ei nu sunt decât unelte, mai mult sau mai puţin responsabile, ale unei psihoze care se cultivă de atâţia ani în ţara noastră şi care începe a-şi da acum roadele, spre stupefacţia înfiorată a întregei suflări româneşti.
Tocmai prin aceasta, revolverele dela spitalul Brâncovenesc capătă importanţa unui adevărat semn al vremii. Răpăitul lor sinistru marchează o etapă în evoluţia spiritului nostru public. Fulgerarea lor ucigaşă este o măsurătoare dreaptă a tăriei ce mai are actuala noastră organizare de stat. In acelaşi timp, ea deschide perspective tulburătoare pentru viitor. — In această lumină vrem să privim noi drama sguduitoare dela Bucureşti. Fapta, în sine, nu ne interesează. Odată săvârşită, ea aparţine justiţiei de pe pământ şi judecăţii lui Dumnezeu. Ne interesează însă substratul sufletesc social din care s'a născut. Trebue să examinăm mai deaproape starea mecanismului colectiv care produce astfel de explozii alarmante. Pentruca să putem scoate învăţămintele ce se impun, şi să putem lua măsurile necesare până când mai e încă vreme. Dacă mai este!
*
Constatarea ce se desprinde limpede din acest examen de fond al situaţiei generale este dezolantă. Ea priveşte felul cum funcţionează aparatul puterii noastre publice. — Rostul şi datoria principală a Statului este să păzească ordinea, pacea colectivităţii, să asigure viaţa, drepturile şi averea cetăţenilor. Dacă nu împlineşte nici această misiune minimală, indispensabilă, îşi pune în joc existenţa însăşi. Asasinarea lui M. Stelescu, considerând întregul complex de circumstanţe în care s'a produs, pune un mare semn de întrebare privitor la felul cum îşi împlineşte puterea noastră
publică această datorie primordială.
Fiindcă aci nu e vorba de un simplu asasinat criminal. Crime se pot şi se vor săvârşi totdeauna, oricât de bine ar fi organizată forţa poliţienească a unui stat. Totdeauna cei răi vor găsi posibilitatea de a înfrânge o lege ori alta. In ascuns, fireşte. — Situaţia este însă, acum, cu totul alta. Nu e vorba de o faptă ticluită în ascuns, care scapă de vigilenţa poliţiei. Ci în faţa autorităţilor de stat, în plin congres studenţesc, s'au dat sentinţe de moarte şi
s'au constituit, pe loc, echipe de execuţie. Se cunoşteau de toată lumea atât cei „condamnaţi", cât şi cei sortiţi să fie ucigaşi. Totuşi, autoritatea publică nu s'a simţit datoare să ia vreo măsură. Cei puşi pe „lista neagră" au rămas fără pază, iar viitorii asasini au fost lăsaţi în plină libertate, ca să-şi poată împlini mandatul fioros.
Ce trebue să-şi spună cetăţenii în faţa acestei enigme? Mai pot ei avea linişte şi siguranţă deplină în mijlocul valului de sălbătăcire generală în care înotăm? Ce încredere mai pot ei avea în forţa publică, care nu vrea ori nu poate să ocrotească nici măcar vieţile ameninţate deschis, cu surle şi fanfare, de către cete constituite în plină publicitate pentru supiimarea lor? Nici chiar atunci când cei luaţi la goană cer direct, stăruitor, scutul poliţiei, arătând precis primejdia caie-i urmăreşte?!
Răspunsul la aceste întrebări fireşti îl dau faptele. Zi de zi creşte numârul diferitelor „fronturi", „gărzi", „legiuni" etc. constituite milităreşte, cu sau fără uniforme, dar cu misiunea declarată de-a pune forţa organizată în serviciul apărării unor drepturi sau a validității unor credinţe cari altfel, se vede, n'ar putea răsbate. — Toate acestea, fireşte, în dispreţul legilor existente. Cu ştirea cârmuirii şi spre stricarea sufletului mulţimilor, cari tot mai mult se conving că „legile îşi pierd puterea", că „nu mai sunt tari ca altădată", şi că, în ultima analiză, nu dreptul ci forţa primează. — Nimic mai uşor de înţeles decât uriaşul pericol pe care-l reprezintă această vădită slăbire a autorităţii. Din moment ce există atâtea grupuri de cetăţeni organizate milităreşte, cu singurul rost de a înlocui puterea dreptului şi a convingerii cu argumentul ciomagului şi al glonţului, liniştea şi echilibrul corpului
social a dispărut. Dacă nu azi, apoi de sigur mâine, diferitele „fronturi" se vor găsi faţă'n faţă, pe baricade, căutând să-şi dovedească cu măciuca dreptatea programului salvator de ţară. — In chip fatal deci acest „ceva nou" din viaţa noastră publică va duce la ceva foarte vechiu, cunoscut în istoria antică şi în cea foarte modernă şi actuală, sub denumirea de „răsboi civil". Quod Deus avertat!
Desigur, Statul însuşi este chiemat în primul rând să-şi dea seamă de acest periculos declin al autorităţii sale şi să ia toate măsurile pentru a da legii, ordinei, dreptului tăria necesară. Pentruca pacea să fie asigurată şi încrederea cetăţenilor în puterea de stat restabilită. — Nu mai puţin adevărat este însă că prin simple măsuri poliţiste, de constrângere externă, oricât de drastice ar fi, acest rezultat nu se va putea atinge. Răul nu-i de suprafaţă, ci porneşte din adâncurile spiritului public. Căci şi în viaţa colectivă, ca şi în cea particulară: mens agitat molem. Realităţile şi stările de fapt nu sunt decât proiecţiunea în afară a stării de spirit care trăieşte în cetăţeni şi care dirijează în permanenţă acţiunile lor. Răul, prin urmare, aicia este: e bolnav spiritul nostru public. Se sbate în frigurile exaltării mistice, ori buimăceşte desorientat şi copleşit de frica necunoscutulut. E firesc că, în această atmosferă de zăpăceală înspăimântată, fapta energică, afirmarea categorică, pasul hotărît şi neşovăitor stoarce admiraţie, capătă prestigiul de miracol salvator. Pentru nervii bolnavi, viteza însăşi e un calmant, indiferent de direcţia în care aleargă maşina.
Iată origina rătăcirii de astăzi, care răstoarnă scara valorilor, confundă barbaria cu eroismul, dreptul cu forţa. Şi, pornit din aceste isvoare tulburi ale haoticelor prefaceri prin care trece lumea noastră, cultul violentei n'a găsit la noi nici rezistenţa necesara, nici o îndrumare şt canalizare cuminte. Dimpotrivă, a fost încurajat şi alimentat aproape oficial. Sporturile, educaţia fizică, cu toate organizaţiile şi formele ei variate, au încetat de a mai fi simple mijloace pentru menţinerea sănătăţii şi vigoarei trupeşti; ele sunt un scop în sine, o obsesie adevărată pe sufletul tineretului. Din zi în zi, limbajul presei şi al discuţiunilor se face tot mai "tare", mai strigător, mal barbar. O continuă şi progresivă sălbătăcire a gândului, a vorbei, după care urmează descărcarea fatală în fapta violentă. Iar aceasta în loc să fie reprimată şi detestată, se împodobeşte cu cununa eroismului, pentru a deveni nou isvor de exaltare a pornirilor barbare. — Ce mirare dacă, în acest climat, avântul tineresc clocotitor, dornic de fapte mari, de sacrificiu, de eroism, apucă drum greşit şi cu cele mai bune intenţiuni sfârşeşte în aberaţiuni condamnabile? Ce face statul, şcoala, presa, partidul politic, ce fac părinţii înşişi pentru a îndruma în albie bună, sănătoasă, această energie generoasă, care vrea să zidească, să realizeze? Doar tinerii toţi, şi aceia cari săvârşesc fapte nesocotite, sunt fiii şi elevii noştri, credincioşii noştri. Dacă noi, cu toţii, ne-am face întreaga datorie de conducători şi de educatori, desigur că faţa vieţii noastre publice ar fi cu totul alta. Aşa cum ar trebui să fie.
E timpul suprem ca măcar acum, în ceasul al 12 lea să ne dăm seama de povârnişul pe care lunecăm şi să facem totul pentru a nu cădea în prăpastie. Toţi cei cari au o răspundere în viaţa publică, toţi cari deţin locuri de conducere mai mari sau mai mici, dela guvern până la ultimul preot şi dascăl şi, în chip deosebit fiecare părinte de familie, trebue să facă totul pentru îndreptarea răului de care suferim. Cu toate prilejurile şl în toate chipurile, cu fapta, cu scrisul, cu vorba, şi în şcoală şt de pe amvonul biserici lor, trebue să se răspândească mereu porunca iubirii creştine, duhul păcii, al blândeţei, al bunei înţelegeri. Desigur, fiecare are dreptul şi datoria de a lupta pentru mai binele neamului şi al ţării, poate propovădui un nou ideal politic, poate cere reforme şi îndreptări sociale şi economice. Total însă şi totdeauna în marginile dreptăţii şi cu armele luminii. Trebue să înţeleagă odată toţi creştinii, că spiritul violenţei este în contradicţie esenţială cu legea lui Hristos, care este legea iubirii. Că este o teribilă rătăcire şi o mare blasfemie a propovădui pe Hristos cu revolverul şi cu ciomagul, a săvârşi crime în cinstea Celui ce a fost Bunătatea însăşi. Este infinit de trist ca, după două mii de ani de creştinătate, duhul păgân, cu cea mai specifică trăsătură a lui, poate reînvia cu atâta furie. Este desolant să-l vezi furişăndu-se până şi la unele altare, făcându-şi cuiburi şi în unele scoale de teologie ortodoxă. Ucenici de-ai lui Hristos, viitori preoţi, mai înainte de a jertfi sângele Domnului la altar, varsă sângele unui fost camarad, care personal nu le-a făcut nici un rău. Şi se mândresc cu această ispravă. E ceva monstruos. Şi deosebit de îngrijorător.
*
Ce răspundere înfricoşată au părinţii, dascălii, gazetarii şi preoţii! Formarea spiritului public e în mâna şi puterea lor. O datorie a lor. Ei trebue să facă pe toţi să înţeleagă adevărul adânc al cuvintelor pe care Pius XI, pe atunci arhiepiscop la Milano, le scria credincioşilor săi: „Conjurăm pe toţi oamenii inteligenţi şi oneşti să alunge din discuţiunile economice şi politice orice spirit de violenţă şi de teroare. Este doar un fapt al experienţei, că violenţa provoacă violenţă şi că aceste conflicte întunecă prestigiul legii, al autorităţii, care e păzitoarea ordinei; şi în acelaş timp, ele pregătesc răsboiul între fraţii şi fiii aceleaşi ţări. — In nici un caz, nu-i îngăduit particularilor să se transforme în executorii justiţiei, spre a apăra, chipurile, binele comun contra autorităţii constituite, căreia îi revine această sarcină". — In nici un caz violenţa nu-i creştină, nu-i bună, nu-i îngăduită. Ea duce la violenţă, la sfâşieri, la răsboi civil. Toţi cei cari au urechi de auzit să audă şi să înţeleagă. Şi să lucreze în consecinţă. Pentru că România de mâine să poată fi mai bună, mai dreaptă, mai creştină decât cea de azi. Mai aproape de Hristos!
AUGUSTIN POPA
Material apărut în revista lunară Cultura Creștină, anul XVI, nr. 7-8, iulie-august 1936
Dacă doriți să distribuiți: