Panait Istrati - «Biroul de plasare», roman, editura «Cartea Românească»
Problema romanului, şi în genere a literaturii românești, îmbracă de la o vreme aspecte de o acută decadență. Atât scriitorii, cît şi publicul se perpetuiază într'o stare confuză şi sterilă. Primii ignorînd realitatea sufletească a acelora, cari îi cumpără. Iar ultimul, convins greşit că cetirea unei cărți nu trebue să însemne nimic în viaţa sufletească a lectorului. Datorită acestor două false psihologii am ajuns la realitatea unei literaturi formaliste, fără ecou şi în care jocul mai stăpânit sau mai exuberant al fanteziei plăsmueşte totul.
Scriitorii noştrii de azi uită, în majoritatea cazurilor, că literatura îndeplinește un rol social şi ca atare menirua ei este de a forma şi desăvârşi sufletele.
Dacă publicul cetitor român este atât de năuc şi de circumspect în cumpărăturile de cărţi literare, de vină sînt numai intelectualii, aceia cari au scris utopii fanteziste ori au copiat fotografic şi fără adâncime viaţa. Rezultă de aci că nivelul scăzut, atât moral cât și material, al literaturii noastre — oglindeşte deficienţe reale ale grupului de personalităţi creiatoare. Şi ele sint: lipsa de temeinică educaţie sufletească, de cultură serios adâncită şi de cunoaştere adâncă şi cu mari experienţe a vieţii active.
Prin 1927, regretatul Pârvan analizând lipsa de răsunet a literaturii române contimporane, nota că: «La noi se face astăzi o literatură formalistă. Deaceea nu are ecou. Pentru a creia se cere mai întâi să fi trăit viaţa adevărată, să fi suferit... Nu zic, numai decât, că scriitorul trebue să caute tot felul de aventuri pentru a avea subiecte. Trebue, însă, să ia parte la viața activă. Ne trebue o autoeducare a grupului de personalităţi creatoare, o revizuire de conştiinţe şi aceasta independent de factorii conducării. Adevăratul literat nu poate fi o anexă nici a politicei, nici a poporului. Literatul este Majestatea sa literatul şi trebue să se ridice la înălţimea misiunei sale».
Dreptatea lui Pârvan este evidentă. Dealtfel, din nişte notițe manuscrise rămase dela dânsul, reiese că n'a prețuit din toată literatura noastră decât pe Eminescu, Creangă, Coşbuc şi Odobescu.
Şi atât. Numai atât, fiincă literatura românească de atunci, ca şi ceia de astăzi, era străină de imperativele adevăratei arte, de sufletul creator românesc. Ținta tuturor fiind sporirea productiviţii în beneficiul simţurilor inferioare. Falsificarea sufletului creator românesc prin producţii formaliste, spre a se compromite definitiv speranţa că poporul românesc ar putea da ceva trainic şi de cinste în manifestările lui intelectuale.
E drept că unghiul de judecată a lui Pârvan era etic, nu estetic. Pentru el opera de artă trebuia să îndeplinească o funcţiune de educație națională și apoi una estetică. Aceasta fiindcă Pârvan sesizase prăpastia de nivel între public şi scriitor dela noi. Atâta vreme cât publicului, căruia ne adresăm, nu-i vom grăbi o afinare sufletească, — gândurile noastre vor rămîne o sămânță seacă şi fără rod.
Strădania primă a intelectualilor noştri ar trebui să fie tocmai această asanare morala a poporului. Fiecare din noi să simţim că sufletul nostru este idee şi că singura valoare omenească este putinţa dea trăi noi înşine în sufletul altuia.
Spiritualitatea românească numai atunci își va avea o legitimă existenţă, când va tîşni din suferinţa milenară a acestui neam şi'i va trăi trecutul şi realităţile, — desbărându-se de împrumuturile fără fond ale străinătăţii, care ne socoate coloniali.
Altfel «civilizaţia singură este un grajd sistematic pentru vite bine hrănite, iar «un popor, care se încredinţează unor medioccrii se sinucide»...
*
Apariţia statornică şi cu europeană circulație a romanelor lui Panait Istrati pune pentru romanul românesc de astăzi soluţia problemelor desbătute mai sus. Panait Istrati este singurul scriitor român care nu poale scrie decât într'o limbă străină — cea franceză, — dar care totuşi oferă o literatură de gânduri ostenite în rezolvirea frământărilor. O căutare de a prinde din turmentarea epocii, zumzetul generator al atîtor surprinderi şi delăsări din noi. Fărima de adevăr etern care stă la baza oricărei atitudini sau fapte omeneşti.
“Am vagabondat, scria el într'o mărturisire, ca să aflu în oameni un pic de adevăr şi să lupt cu ei pentru adevăr şi sinceritate... am iubit viaţa în chipul cel mai sângeros şi ea mi-a supt tot sângele.»
Iată deci pe adevăratul scriitor, care atunci când va pune mâna pe condei nu va face numai o simplă transcriere de impresii obiectivate. Aceasta pentrucă Panait Istrati, înainte de a fi scriitor, a fost un răsfăţat al suferinţei şi al întâmplării. Și înainte de a suferi şi a i se întîmpla atâtea, Panait Istrati a crezut nestăvilit în trebuinţa necesară de a-şi răspunde, mai întîi sie-şi, pe proprie socoteală, de tot ceace e omul, viaţa şi misterele ei. Şi abia tîrziu, cînd experienţa îi îndopase deja sufletul cu atîtea concluzii, s'a putut înțelge și pe sine, scriind.
Dragoste până la pierzanie pentru oameni, adevăr şi sinceritate, aspru şi neostenit dor de ducă, comoară nesleită şi covîrşitoare de experienţe şi suferinţi, — cari l-au făcut duios, puternic, gigant şi liber —, iată în câteva biete cuvinte pe adevăratul Panait Istrati.
Apropierea cu Gorki trebue cristalizată în dragostea niciodată potolită peutru o umanitate, care i-a făcut atîta rău, dar care este totuş atît de blîndă, de resemnată și de pură în decăderea ei. Cît şi acea nespusă iubire pentru natură și poveşti, cari să evoace semiobscurul unei vieţi, din care n'ai nimic ce regreta. De aceea poate criticul pirandellian Adriano Tilgher l-a şi caracterizat astfel: «Istrati povesteşte cum floarea înflorește şi vîntul suflă din nestăpânitul îndemn al firii sale. Povestirea la el nu este scop; ci mişunare în suflet de istorii şi basme, de întâmplari ce se chiamă una pe alta. El se lasă în voia bucuriei de de a povesti, dintr'o istorie răsare altă istorie, dintr'un mugur alt mugur...»
Şi totuşi, în ţara noastră Panait Istrati continuă să fie hulit şi la discreţia atâtor resentimente politice. Oamenii noştri de litere şi de viaţă publică uită că Istrati a fost insul care nu s'a sfiit să-şi mărturisească erorile, sufletul care a trăit ideile până la descompunerea sa fizică, care a crezut şi s'a prăbuşit îndeatâtea ori cu o seninâtate care numai aceasta face să-l iubeşti.
*
Biroul de plasare este a doua carte în româneşte din ciclul Viața lui Adrian Zografi. De curînd apărutul op este o continuare a Casei Thuringer, descriind aceleaşi fapte — vieaţa sa. In Biroul de plasare, Adrian Zografi — alias Istrati — îşi povesteşte aventura socialistă dela Bucureşti, antagonismul între om şi idee atunci când te sorteşti unei dedicări. Pe când ideia este statornică, rămâne pură şi nu simte fluctuațiile vieţii, omul e prea legat de lut, nesigur şi murdar, totdeodată.
Interesul, pe lângă cel documentar al mişcării socialiste la noi, stă în întâiul rînd asupra vieţii sufleteşti a lui Adrian Zografi. De aici şi asupra conflictelor cu viaţa şi cu oamenii, pe cari le resolvă într'un fel util şi lectorului.
Adrian Zografi este tipul lucrătorului idealist, cu oarecare cultură de autodidact, cu oarecare talent de scriitor şi cu mult spirit de independenţă, calităţi cari-l vor face să sufere şi să se sbată, necruțându-i-se pentru asta nici chiar idealurile. In acest sens vor rămânea ca pagini de antologie confesiunile sale dinaintea adevărului gol al mişcării socialiste, descrierile de oameni cari conduc cu pretenţii de arhangheli izbăvitori massa, dar care, în realitate, nu urmăresc decât un scop bine determinat şi precis: ajungerea lor.
Sîntem entuziaşti nu pentru ideile politice ale lui Adrian Zografi, ci de adânca sa individualitate, mişcare cu orientări largi în cadru realizărilor omeneşti, care la un moment dat a putut să demaşte că şi mai toate mişcările, fie ele de dreapta sau de stânga, nu sint făcute din elita creatoare. Ci de toţi acei rataţi şi farseuri ai vieţii, din acei cărora mizeria sufletească și materială le înverşunează animalul cu ambiția unei ajungeri cu orice preţ. Dintr'o luptă pentru împămîntenirea în rândurile oamenilor a unor adevăruri, cîțiva — şi tocmai capii — au degenerat în viermuită sforărie a căpătuirii.
Un citat exemplificator:
«Adrian se simţea singur în cugetarea lui şi din alte pricini. Există o «elită» socialistă - șefi și subșefi ai fostei «mişcări» şi actualei — care se dădea în vânt după marxism, economie politică şi literatură.
Oamenii aceia păreau îndopaţi cu o invăţătură doctorală, infailibilă şi rigidă, cu ajutorul căreia explicau totul, înțelegeau totul, răspundeau la orice, cu o usurinţă şi promptitudine orgolioasă și adesea mișcătoare şi nu tolerau nici o contrazicere. Îndoiala o ignorau pur şi simplu. Faţă de manifestarea celui mai neînsemnat spirit de independenţă sau a unei deosebiri de temperament, simţeau o aversiune fizică. O concepție materialistă a istoriei, căreia Adrian nu-i sesiza adevărul desăvârșit şi mai puţin veşnicia, le oferea acelor oameni cheia tuturor evenimentelor sociale, tuturor acţiunilor omeneşti, pînă la cele mai mărunte fapte diverse...
Printre interpretările ce se dădeau, cu ajutorul acelei ştiinţe, faptelor şi gesturilor omenirii, erau unele care-i smulgeau lui Adrian strigăte de admiraţie, atât erau de adevărate. Dar nu înţelegea el de ce explicau în acelaş chip pe efemerul Cromwell şi pe eternul Shakespeare, maşina cu aburi şi pe Byron, mizeria ţăranului român şi pesimismul splendid al poeziei genialului boem Eminescu. Temperament, caracter, personalitate, arbitrar, — nu existau. Acelaş cuplet pentru e explica totalitatea, universalitatea întâmplărilor vieţii.
«Deci, îşi zicea el, dacă viu la socialism, ar fi pentrucă sunt sărac. Ei bine, nu. Tot aşa aş face şi dacă aş fi bogat. Ceva mai mult, în caz că socialismul n'ar schimba cu nimic nedreptatea dintre oameni, aş fi în stare să-mi oblig concetăţenii să fie drepţi, bătându-i la spate. Numai să mi se dea puterea absolută de-a aplica dreptatea prin toate mijloacele. Ce-mi caută mie aici concepţia materialistă a istoriei? Sunt un om revoltat, nu pentrucă sunt sărac, ci pentrucă sunt generos, Imi bat joc de toate favorurile cu cari m'ar copleşi viața, din moment ce trebue să trăiesc în mijlocul unei suferinţe universale! Şi dacă cutare gânditor sărac era pesimist, cutare altul nu era mai puţin, deşi domnea pe un imens imperiu».
De-aci şubrezimea doctrinei socialiste, care prevedea dispariţia nedreptăţii în ziua în care cauzele economice ale acestei nedreptăţi ar dispărea:
«Dacă inima omului egoist nu se schimbă la priveliştea pildei şi prin puterea educaţiei, nu există ordine socială care să poată schimba faţa lumii. În cea mai desăvârșită egalitate de drepturi, ticălosul va găsi totdeauna mijlocul să-l asuprească pe cel slab. Și nu cred în bunătatea îngerească a clasei mele. Nu cred nici în egalitatea de drepturi între oameni. Cutare act se poate numi dreptate într'un caz şi nedreptate într'altul. N'au toţi oamenii aceleaşi nevoi. Nu poţi nici să le oferi şi nici să le retragi tuturor oamenilor mijloacele de-a avea, de exemplu, o vastă bibliotecă, în acelaş spirit de dreptate cu care îi îngădui fiecăruia să-şi câştige pâinea şi îl opreşti să aibă palat».
Iată cugetări cari ar trebui să pună pe gânduri pe toţi tinerii noştrii cari fac o politică «isbăvitoare a unei umanităţii exploatate şi obidite».
Panait Istrati, prin sufletui şi prin talentul său înăscut pentru așa ceva, este astăzi cel mai mare scriitor român. Repet român, prin lumea scrierilor sale, prin stilul său — încă imperfect pe alocurea, — român prin universalitatea scrierilor sale. Adevăraţii creatori ai unui neam sunt cei cari îi scriu suferința, istoria sufletească, o măestresc și o fac să circule dincolo de gravitele politice, în necuprinsul sufletelor omeneşti de pretutindeni. Panait Istrati aşa este.
Alexandru Talex
Cruciada Românismului - Anul I, nr 1 de joi, 22 noiembrie 1934
Dacă doriți să distribuiți: