Polemicile, în general, îmi displac.Pentru că felul, cu totul necorect şi lipsit de frumuseţe stilistică, în care sânt duse astăzi, nu ajută cu nimic luminarea sufletului spectator al cititorului. O polemică este, înainte de toate, o luptă spirituală şi apoi una stilistică. Ele se duc pentru desnegurarea cutăror judecăţi, anularea erorilor sau arderea prejudecăţilor. Dintr'o polemică se poate extrage gradul de cultură şi de omenie al combatanţilor.
Practicele contemporane au viciat această armă a inteligenței cinstite şi a adevărurilor istorice. Polemica este astăzi un simplu denunţ care serveşte interesele sau meschinăria vreunui santagist de meserie. De stilul în care sânt scrise, nu mai aducem vorba. Este sinonim cu înjurătura.
Deci, rândurile de faţă nu au caracter polemic, ci mai mult, o simplă şi civilizată punere la punct a unor neadevăruri pe cari Cuvântul liber, le asvârle cu rea credință asupra noastră.
Viaţa oferă tocmai prin varietatea structurei sale, aspecte și ocazii dintre cele mai neaşteptate. Sânt spre pildă, oameni cărora degeaba le pledezi cu entuziasm şi fapte cinstea sufletului şi gândurilor tale. La tot ceiace tu afirmi sau combaţi, ei răspund arătându-te cu degetul, încărcindu-ți activul cu fapte pe cari nici n'ai cutezat să le gândeşti. Cu asemenea inşi, dependenţi de unul care le asigură pâinea şi aparențele cu preţul vinderii sufletului, e zădarnică orice discuţie.
În presa noastră, exemplul de mai sus ni-l dă redacţia şi paginile revistei Cuvântul Liber ale cărei slove nu sânt croisme spirituale de dragul sfintei dreptăţi şi a omului, ci simplă profesiune mercantilă a unui crez politic — comunismul — şi a eternei mizerii din lume. Proba cea mai evidentă stă în unilateralitatea atacurilor şi denunțărilor pe cari le face Cuvântul liber sub masca unei sfinte revolte dinaintea minciunii, exploatări şi uciderii, nu serveşte
gloata imensă a celor învinşi. Ci numai încearcă, destul de stângaci (sic), canalizarea masselor în compartimentele unei alte terori, cruntă ca şi cele cari ne domină. Cuvântul liber luptă numai împotriva dreptei, lăsând să se strecoare că stânga e mai bună. Ori faptele fiecărei zile şi veştile ce ne vin din Rusia, arată că si stânga este un regim de opresiune, mai sângeros chiar decât dreapta. Numai vorbind de mărturiile, în acest sens, ale lui
Panait Istrati, Kautscky, ş. a.
Si cum în această țară revistele şi ziarele care apar sânt de dreapta sau de stânga, — existenţa unei Cruciade, nelegată de codîrla niciunei terori sau partid, a făcut să se reverse asupră-ne un puhoi de tăcere și insulte. Atmosfera s'a continuat tolerabilă pănă în clipa în care presa de stânga şi dreapta a simţit cum le fuge terenul de mub picioare, consolidlându-l pe al nostru. Din clipa aceia, toţi cei cari scriem la această gazetă sântem „vânduți jidanilor”, „agenţi de siguranţă”, „demagogi aj muncitorimii” şi câte altele.
Dinaintea tuturor acestor accese de isterism electorai, zâmbim înţelegători. Şi Panait Istrati, cu toată jertfa faptelor şi vieții sale unui ideal sfânt, — a fost pentru presa dela noi un „renegat”, „haiduc al siguranţei”, „antisemit”, etc. Aceiaş placă şi acelaş cântec, ni se cântă deci şi nouă.
Ceiace vrem să punem la punct, din rechizitoriul pe care Cuvântul liber dela 21 septembrie a. c ni-l face cu isbitoare rea credință sunt următoarele:
1, Mă acuză că sânt agent al Siguranţei şi că am denunțat prin „Cruciada”, frontul popular comunist, dint'un imperativ al meseriei. Scribii „independent”-comunişti se înşeală. A denunța o potlogărie este crezul sfânt al unei lupte spirituale şi asta o faci pentrucă puritatea şi generozitatea sufletului tău o cere. Datele pe cari le-am publicat sânt extrase dintr'un buletin al congresului comunist din 1928 tipărit într'o broşură, pe care o am dela Panait Istrati.
2. Eu am scris în Cruciada că omenirea „trebue împărţită în exploataţi şi exploatatori”, — adică : să vedem în om, nimic altceva decât realitatea lui socială si intimă. Clasele sânt invențiuni de discordie ca şi rasele. Noi nu le negăm existenţa ştiințifică, dar nu le recunoaștem o valoare politic-soclală, cauză permanentă a răului contemporan. Poţi fi generos nu din cauza sărăciei ci dintr'a sufletului. Cuvântul liber, din cauza asta, ne arată cu degetul și ne înjură, socotindu-ne... fasciști.
In afară de aceasta, Cuvântul liber mi-a modificat citatul astfel: „omenirea trebue împărțită INTRE exploataţi şi exploatatori”, — ceiace cred că nu e cinstit din partea lor.
3. Acuză Cruciada de demagogie între muncitori. Demagogia n'o facem noi, care îndemnăm pe muncitori să se unească spre a se revolta puternic şi liber — demagogie face Cuvântul liber când laudă șovinismul, militarismul, terorismul şi capitalismul sovietic. Demagogie face Cuvântul liber cu amintirea lui Barbusse, din care scoate o figură ideală a comunismului militant. Barbusse a fost un învins şi un disgrațiat în sânul partidului comunist. Figura lui spirituală e jalnic de îngenunchiată şi compromisă. Căci iată co scrie Panait Istrati despre Barbusse:
„Una din caracteristicile comunismului este că, atunci când el nu sfârşeşte prin a desgusta de moarte pe un intelectual cinstit, sfârşeşte pri a-l tâmpi de moarte. Cazul din urmă e şi al lui Henri Barbusse. Deşi bogat, egoist şi extrem de atent la drepturile sale de autor, trăind pe picior princiar: vilă feerică cu 15.000 m.p. de teren acoperiţi cu pini în Estenel, pe coasta de Azur, altă vilă de vară la Aumont prin Senlis, precum şi un confortabil apartament la Paris... La rând cu cel din urmă trepăduş sovietic, e capabil de toate ignominiile. Nici o minciună, nici o laşitate nu-l sperie.
Felul său de-a servi comunismul se confundă cu cel mai abject servilism căci, în ciuda tuturon afronturilor, vexărilor, umilirilor, suferite public la Moscova, el n'a încetat o clipă de a se târi la picioarele lui Stalin, numai şi numai ca să se poată considera directorul spiritual al comunismului în Franţa."
Sau alt pasagiu în care Panait Istrati arată „stima” de care se bucura Barbusse la Moscova:
„..Pontiful Stalin, nemulțumit de Monde (al cărei director era Barbusse), i-a interzis intrarea in Rusia după ce, pe vremea când mă aflam la Moscova, a pus să se scrie în Pravda (enorma Pravda) că „tovarăşul Barbusse, scriind romanul IISUS, a dat dovadă că e un mic intelectual burghez care a căzut mai jos decât popa Renan”. (Barbusse, deși se afla şi el în Rusia, a încasat plama, a tăcut si a continuat să lingă labele lui Stalin).
Cine face demagonie?! Să o spună, acum cititorul..
ALEXANDRU TALEX
Cruciada Românismului - Anul I, nr 43 de joi, 3 octombrie 1935
Dacă doriți să distribuiți: