Nă mă aplec peste nicio durere
Nu-mi voi răstigni ecoul între tăgadă si vrere,
Câmpiile întinse si reci ca niste bluze
Mi-or înflori argintul pașilor pe buze
Din laptele lucernii am băut răgetul vacilor
Din carnea ciorchinelor culoarea macilor
Am fost pribeag si sunt pribeag
Ca o primăvară în coajă de fag
Din singurătate m'am întors în singurătate
Ca umbra unui copac în eternitate
N'am somn, n'am zile pentru rugăciune
Nu știu dece, peste mâna grea ca o creangă cu prune,
Tăcerea nopților îsi scutură frunzișul de cărbune...
Rana mă doare...
Nimeni nu mă mai cunoaște,
Apa călătoriei e sălcie... amară...
Din urletul locomotivei m'adăp ca o fiară...
Şi mă întreb în inima mea de câne.
Dece aș pleca, dece aș rămâne.
Cu boabele ochilor oceane de grâne?...
Altădată beam vinul din ulcioare
Nu știam că florile rănilor sunt atât de amare,
Azi mă tot lovesc de umbra norilor
Mă tot îmbăt de alcoolul zorilor...
Prieteni... Nu mă mai așteptați să viu...
Cântati... Cei plecati nu se mai întorc.
E tot ce știu...
EMIL VORA
Cruciada Românismului - Anul I, nr 39 de joi, 5 septembrie 1935
Dacă doriți să distribuiți: