De la plecarea ta,
Oraşul nostru s'a făcut urât
Și cerul s'a posomorit,
Si plouă 'ntruna
Şi e vânt,
Şi toate-apasă peste noi
Cu teamă, grije şi nevoi;
Pământul chiar s'a îmbrăcat
În straie de noroi.
Şi-i frig afară... frig în case...
În gând... în suflet.. si în oase!..
Tăceri... de parcă ne 'nmormântă...
Cu negre presimțiri
Ce jalnic ne frământă
Şi nici o pasăre de zi nu cântă!..
De la plecarea ta,
Oraşul e provincial;
Insuportabil de banal.
Și dorul meu sentimental
A 'ncremenit
Ca un bolnav într'un spital!
Bărbaţi, femei, când se adună,
Nu au nimica nou să-și spună,
O clipă doar zâmbesc amar,
Privind în gol, privind tâmpit,
Şi 'ncremenesc așa... barbar...
Cu gând de somn făr' de sfârşit,
În atitudini fără hal,
Ca 'ntr'un panopticum provincial!
Dela plecarea ta,
Atâta gol și-atât pustiu,
Și-atâta ploae sufletu-mi adună,
De parcă toată viaţa-am stat
Cu versuri de Bacovia în mână!...
CONSTANTIN BĂRCĂROIU
Cruciada Românismului - Anul I, nr 50 de vineri, 22 noiembrie 1935
Dacă doriți să distribuiți: