...Cântecul poetului a fost dintr'odată zâmbet și lacrimă... Peste bucuria inimei lui, care era în acea clipă o minge în mâinile îngerilor, pasărea toamnei și-a frânt sborul aripelor cădelnițând fumurii tristeți provinciale... Oameni au plâns lângă ulucile toamnei şi penița poetului a fost, pentru întâia dată, rugă si binecuvântare... Intâia plecare peste zările biruite de sita cerului a fost ca ua prelung țipăt de cocoare, coborât peste miriști si peste uitate drumuri de tară. In acea clipă, poetul însus a fost un Isus Christos răstignit de toamnă pe crucea condeiului său. Şi de atunci povestea lui nu si-a stiut-o si nu şi-a ghicit-o decât el... A fost întâiul ceas de restriste si de plâns...
*
Iată, târgul provincial e cetate de veac si de liniste... In umbra străzilor, vorba e strident vulgară, ca un slagăr de mahala bucureşteană fredonat în patriarhalitatea unei mirişti, de buzele unei servitoare care a fost cândva față de tară.
Acolo, sus, gorniștii cazarmei salută toamna... Dincolo, la asfințit, soarele bolnav adoarme cu zările de cenușă în brate... Undeva, la poarta sufletului său uitându-se, poetul cerseste aurul stihului... E ceasul în care orașul provincial încearcă a intrat în putrefacție... Măturători desculți îl adună de pe lângă brațele copacilor deveniti schelete...
La o târzie şi de nimeni știută fereastră, toamna se roagă laolaltă cu aducerea aminte...
Dar inima poetului e lacrimă... În pieptul lui în care rugina devine sânge si aramă, sufletul este clestar si azur...
Poetul îsi cântă plumbul si târgul... Printre pleoapele străvezii, tristetea alungă decorurite sfâsietor de banale... Pe obrazul ftizic al hârtiei din față, penita mângâie lacrimi de vers...
*
Așadar, Bacovia este cea dintâi şi cea din urmă melodie a târgurilor şi a tristetilor provinciale... Lângă poezia lui, binecuvântarea prinosului nostru e tardiv închinată si gândul îsi anină doar pânzele de păianjen ale lacrimilor lângă melanacolia stihutui lui...
Sufletul lui Bacovia este viu numai acolo unde sânt suflete aninate de viată prin zilele cronologic durute ale boalei...
...Mă gândesc la cea din urmă chemare a unei fete ce îsi presează ultima toamnă lângă o târzie petală de trandafir în calea poeziilor lui, privind dela fereastră trâmba cocorilor ca pe o negură de aducere aminte peste singurătatea tintirimului plâns de uitare.
Bacovia e cântecul de lebădă al tăcerilor picurate de burniţi peste streasina de mansardă a bietei lui vieți...
ION AUREL-MANOLESCU
Cruciada Românismului - Anul I, nr 33 de joi, 25 iulie 1935
Dacă doriți să distribuiți: