Nici o soartă nu e mai tristă, decât aceea a omului care are pasiunea adevărului (sau a ceea ce crede el că e adevăr). Căci dacă oricui îi place când îi spui în față binele, oricine te dușmănește când îi spui pe sleau răul, și astfel ajungi să te pomenești ocolit de toți.
În cazul meu, în politică. De aceea mi s-a și spus: nu ești om politic. Mare omagiu!
Iată, acum, venit momentul să mă explic pe larg cu privire la mult dezbătuta controversă: democrație-dictatură, atât de actuală.
În chestiunea asta, lumea politică de pretutindeni se împarte, aproape exclusiv, în două tabere: una apără democrația, alta dictatura.
Întreb: trebuie oare să fii mare om politic, ori e de ajuns să ai bun simț și puțină pasiune de adevăr, pentru ca să-ți dai seama că, mai ales în zilele noastre, nu te poți pronunța categoric nici pentru, nici contra vreuneia din aceste două forme de guvernământ, așa cum, — fără nici un risc de-a da greș sau de-a fi acuzat de părtine — te poți pronunța pentru sănătate și contra bolii.
Am zis: nu te poți pronunța categoric, mai ales în zilele noastre.
În adevăr, exceptând cele trei mari state sub regim net absolutist, niciodată poate omenirea n-a văzut, ca în epoca de după război, atâtea națiuni libere falsificându-și regimul constituțional, sau lându-l prin diferiți, unele mai arbitrare decât altele, și apropiindu-l astfel, cu ajutorul însuși al parlamentului, de acea formă de guvernământ în care cele mai sfinte libertăți sunt definitiv înăbușite, deși ni se cântă melodramatic că nelegiuirile ce suferim sunt provizorii.
De remarcat că siluirile acestea legale aduse drepturilor cetățenești se practică nu numai în bietele nostre țărișoare balcanice — care niciodată nu s-au bucurat de adevărate regimuri constituționale — ci chiar în republici democratice ca Franța, Statele Unite și Elveția, unde viața devine din ce în ce mai imposibilă, din cauza teroarei polițiste și a amestecului permanent al statului în viața cea mai normală a cetățeanului. Anul trecut, în libera Elveție de altă dată, a avut loc un plebiscit în care cetățeanul era întrebat gingaș: nu ai vrea, oare, să mai renunți la vre-o câteva drepturi? La care chestiune, răspunsul a fost un slab și melancolic NU.
Deci, nu în urma unei revoluții sau lovituri de stat — cum e cazul în țările azi absolutiste — s-a ajuns la aceste metode de guvernământ, unele mai dictatoriale decât altele, ci ele au fost adoptate și se practică de către partidele și oamenii de stat cei mai îmbibați de principii democratice.
În cazul acesta, de ce se supără democrații, când partizani fățiși ai dictaturii le strigă: jos masca! Dacă e trădare, o știm și noi! Adică, dacă e vorba de dictatură, apoi e rândul nostru să ne spunem cuvântul, căci în vreme ce voi practicați dictatura la adăpostul parodiei voastre parlamentare și fugiți de răspundere personală, noi, suntem gata s-o practicăm pe față și expunându-ne pielea.
Dacă replica aceasta logică a partizanilor dictaturii, s-ar raporta, așa cum pretinde, numai la problema formei de guvernământ considerată ca cea mai bună — nu și la o chestiune de persoane — atunci remediul ar fi ușor de găsit. Căci cine n-ar renunța imediat la Constituție și n-ar primi cu brațele deschise dictatura, dacă ar fi sigur că aceasta nu-i poate aduce decât fericire?
Din păcate, formele de guvernământ sunt tot atât de vinovate de nenorocirile noastre sociale, cât e vinovată canapeaua de-a fi suportat adulterul. Așa judec eu, așa se pune chestiunea și așa este, nu altfel. Dar oamenii sunt egoiști și ipocriți. Ei nu vor să admită că omenirea este, așa cum mi-o definea Georg Brandes într-o scrisoare personală și cum știm cu toți: „une horrible bande“,
Oribilă bandă, care-și bate joc de propriile ei năzuințe mărețe, alergând după dreptate atunci când îndură silniciile Puterii și comițând crime împotriva dreptății, de îndată ce i se dă prilej să exercite Puterea. Din adevărul acesta, eu nu mai ies.
Cine pretinde că o generație de oameni politici care a practicat sau lăsat să se practice — în regim constituțional — jaful bunurilor publice, nepotismul cel mai scandalos și călcarea legilor, va deveni brusc o generație de apostoli naționali, de îndată ce va fi investită cu puteri dictatoriale — cine pretinde așa ceva este ori un mare naiv, ori un șarlatan.
Căci răul e mult mai mare decât ni-l închipuim, atunci când sperăm mereu că „schimbarea Pomenilor“ ar putea deodată să înceteze de-a mai fi „bucuria nebunilor“. Răul social nu are nimic comun cu acel rău dintr-un stup; pe care albinele îl curmă, masacrând toți trântorii și văzându-și apoi liniștite de muncă spornică. Dacă ar fi așa, o singură revoluție i-ar fi fost de ajuns omenirii ca să se vadă tămăduit de toate relele sociale.
Acum, lăsând în pace omenirea și filozofia, și ocupându-ne numai de necazurile actuale ale... românismului, (ca să vorbim ca între „Cruciați”), rog acest românism să nu se supere dacă, plecând de la ultimul perceptor necinstit și urcându-ne în trecut până la guasi-beatificatul domnitor Constantin Brâncoveanu, voi fi nevoit să spun că atât istoria, cât și literatura națională ne zugrăvesc ca pe un popor cu mentalitate și apucături de robi. Trădarea, lașitatea, ploconul, chiulul, codeala, căpătuiala — sunt caracteristicile unui neam întreg, nu ale câtorva oligarhii. Întrebați pe toți acei puțini idealiști politici care colindă satele, târgurile și mahalalele noastre, în vreme de alegeri, și toți vă vor spune că alegătorul nu le cere legi și reforme cu caracter general, ci numai favoruri și revendicări personale ori de gașcă.
Iată de ce consider partidele politice ca pe niște organisme care, după ce-au făcut „puțin bine” și mult rău, au devenit un obstacol oricărei propășiri naționale. Ele nu mai sunt astăzi decât organizarea pe căprării a jafului și procopselei. Cerând și impunând o „disciplină” identică cu lașitatea și care nu poate conveni personalităților integrale, marile ca și micile partide de guvernământ nu mai reprezintă în imensa lor majoritate decât o adunătură de oameni necinstiți și incapabili, pleava națiunii. Aceste caracatițe naționale au ajuns, nu numai la neputință completă în domeniul realizărilor lor sociale, dar se înverșunează acum să descompună, să distrugă până și bruma de reforme reale, cucerite cu mari sacrificii în trecutul nostru imediat. Până și cele mai vitale dintre instituțiile noastre de stat își văd funcționarii de carieră hărțuiți, persecutați, loviți în drepturile lor și chiar aruncați pe drumuri, atunci când ei refuză să se preteze arbitrariului guvernamental. Nu se preconizează o reformă, fără ca ea să conțină în germen un gheșeft sau o infamie politică.
Cu prilejul evadării deținuților de la Craiova, directorul acelui penitenciar a spus: Da, nu mai pot pune temei pe nici un gardian, fiindcă toți gardienii mei de meserie au fost treptat înlocuiți, la cererea puternicilor zilei, cu trepădușii catenelei politice, care sunt ori incapabili, ori necinstiți. Aceasta este o constatare caracteristică halului de degradare socială la care ne-au adus partidele. Plecând de la acest gardian de închisoare și trecând prin toată administrația și toate instituțiile țării — (regret că nu le pot numi pe toate) — nu există funcție socială care să nu fie roasă, măcinată de viermele politicianismului. Și în așa hal au ajuns lucrurile încât astăzi nu mai există post în stat care să poată fi ocupat pe calea simplă indicată de lege, ci toate se obțin numai pe calea laterală a protecției. S'a isprăvit cu basmul „ai carte, ai parte”. Astăzi, chiar să n-ai carte, e de ajuns să ai „rude la Ierusalim”. Cu asemenea „rude”, totul ți-e permis să speri și deseori să obții. Chiar și cele mai grave abuzuri de putere rămân nepedepsite, dacă ești „omul” cuiva.
Are să-mi rămână pe veci întipărită în minte o pățanie personală, petrecută în primăvara lui 1930, sub guvernarea țărănistă. Mă întorsesem în țară, cu hotărârea să mă stabilesc la Brăila, și cum aveam ceva parale, mi-am pus în cap să construiesc la Baldovinești un fel de cămin comunal cu bibliotecă, radio și un ceai oferit țăranilor aproape gratuit, numai ca să-i scot din cârciumi. Acest cămin urma să fie ridicat pe un măidan al comunei, situat chiar în fața gospodăriei unchiului meu Dumitru Istrati, unde locuiam. Cu gândul acesta, fac o expunere detailată, pe care voiam s-o înaintez d-lui Iuliu Maniu, arătându-i că neavând urmași, dorința mea e ca după moarte, acest cămin să devină proprietatea tuturor lucrurilor mele, având o valoare istorică: manuscrise, cărți scumpe, cu dedicații prețioase, documente, amintiri aduse de prin călătoriile mele. Și, natural, puneam presediului de consiliu anumite condiții și ceream garanții. Căminul trebuia să poarte numele mamei mele, originară din Baldovinești.
Mă duc cu jalba în proțap la prefectul județului, amic personal și om nou, inteligent, activ. Acesta îmi spune: — Ce mai tura-vura, cu președinția! Nu e județul stăpân pe acest fleac de măidan? Facem lucrul aici, între noi, și repede, că doar nu e vorba de vre-o gheșeftărie! Faci un dar satului.
Și iată că mă vede tot satul umblând cu prefectul și plănuind. Zarvă mare! Venise „bolșevicul să pue radio ca să se înțeleagă cu frații lui de peste Nistru”. Într-o zi sunt chemat la postul de jandarmi, unde d-l șef îmi ia un lung interogatoriu și-mi face cunoscut că Panait Istrati e necunoscut în cercul de recrutare! Da, răspund eu, Panait se poate să nu existe, dar Gherasim există și e în regulă. Și cum mă numesc Gherasim, în actele mele. (Afacerile se lichidează în fața colonelului cercului de recrutare și, din încercarea asta, scap teafăr).
Dar autoritățile satului nu se dau bătute. Într-o bună dimineață mă pomenesc că primarul bate făruși și înconjoară cu sârmă ghimpată întreg măidanul cerut de mine, apoi îl ară. Nu mai puteam să ieșim cu căruta din curte fără să ne zgâriem în sârmă. Alerg la prefect. Acesta pune mâna pe telefon și cere comandamentului jandarmeriei Brăila „să aresteze pe primar”. A doua zi, în fața satului adunat, primarul e adus de jandarmi. Dialogul (pe care-l transmit posterității ca un document viu care caracterizează mentalitatea de partid a neamului nostru):
— Bine mă, mama ta de derbedeu, cine ți-a dat voie să închizi cu sârmă terenul acesta și să-l ari? E |
— Păi, domnule prefect, am înnaintat ieri o petiție ministerului,
Infuriat de atâta cinism, prefectul înhață pe primar de piept și-l dă grămadă. Apoi, către șeful de post:
— Domnule șef, dacă până mâine primarul nu și-a scos țărușii și liberat terenul, să mi-l aduci la Brăila, legat fedeleș!
Și acum... „poanta”:
Primarul :
— Vasăzică, așa, domnule prefect... Asta e răsplata că am luptat zece ani în opoziție pentru partid!
Tipul nu era în partid decât de doi ani.
Rezultatul: nu numai că primarul nu a liberat terenul și n-a fost legat fedeleș, dar chiar a semănat meiul și l-a recoltat, grație protecției unui deputat din același partid cu prefectul și pe care prefer să nu-l numesc, iar toamna, când în sfârșit primarul și-a scos țărușii, eu am găsit că e mai cuminte să nu mă măsor cu atotputernicia autorităților din Baldovinești și am renunțat la cămin și la tot.
Acestea sunt partidele: dușmanii unei națiuni, reducându-și toată lupta la căpătuiala și procopsirea partizanilor, în dauna binelui public.
Dar ele mai sunt și o absurditate, lat-o: când însăși o națiune întreagă și-ar găsi cu greu în sânul ei o singură echipă națională care, permanent, să se conducă cu cinste și cu pricepere, de la primul ministru și până la ultimul vătășel, cum veți ca zece partide de guvernământ să prezinte în linie de bătaie, de zece ori două zeci de miniștri, de zece ori șaptezeci și unu de prefecți, apoi câteva mii de primari și câteva zeci de mii de consilieri municipali, toți oameni unul și unu, integri și capabili, perfect devotați interesului obștesc?
Care popor ar fi în stare să ofere conducerii statului atâtea legiuni de apostoli, atâtea rezerve de mii și mii de valori umane care să-i cultive virtuțile și să-l gospodărească în toată competența? Și atunci, cum se poate cere unui singur partid, ceea ce un neam întreg n-ar putea găsi în sânul lui?
De-aci, realitatea hidoasă pe care o prezintă partidele, în care vedem câțiva șefi corecți și pricepuți, lăsați să fie sabotați de o armată de pungași și de incapabili, care ii târăște în mocirla nerușinii și seca izvoarele de energie ale unui popor, înăbușindu-i orice veleitate de progres.
Se naște atunci întrebarea: de ce o națiune să nu fie condusă în permanență de o singură echipă de oameni aleși, în loc să se lase stăpânită de zece armate de pungași, cari o jefuesc pe rând? Această falangă inamovibilă de oameni de valoare, imperfectă la început, ar urma să fie desăvârșită, an după an, cu ajutorul tuturor forțelor națiunii, care mult mai ușor ar putea găsi și schimba un om mediocru, cu un om superior, decât o mie de oameni mediocri, cu o mie de oameni superiori.
Cred că aceasta e direcția spre care se îndreaptă omenirea, încolțită de realități din ce în ce mai vitrege. Mergem spre guvernarea permanentă, care se primenește neîncetat.
Dar asta e curat fascism! mi se va spune.
Adică cum, fascism? Permanența unui guvern capabil nu implică în chip obligatoriu măsurile draconiene, Mussolini, nevoit să inoveze cu rapiditate, a fost tot atât de nevoit să și recurgă la mijloace violente de constrângere. Căci numai un prost ar putea să creadă că omul acesta, ca și Stalin sau Kemal, de altfel, a recurs la violențe de dragul violențelor. Dictatorii aceștia nu sunt niște Neroni, nici popoarele de azi, niște turme gata să îndure crime neroniene.
Dar noi avem acum sub ochi o stare de lucruri și trăim un fenomen psihologic, pe care nici Mussolini, nici Lenin nu l-au cunoscut acum 12—15 ani. Crizele economice exasperante și neputința democrațiilor de-a le găsi remediu, au creat pretutindeni stări sufletești net favorabile regimurilor apropiate de dictatură, pe de-o parte. Iar pe de altă, greșelile comise de premergătorii întru dictatură ne oferă un vast câmp de experiențe făcute pe pielea altor neamuri, din care noi avem toată latitudinea să alegem ce e bun și să ne ferim de ce e rău.
Guvernarea permanentă, exercitată de toate valorile reunite ale unei națiuni, nu mai e azi de loc nevoită să se mențină prin mijloace violente, căci ea nu mai sperie pe nimeni, nu mai constituie o surpriză și n-are dușmani decât în rândul canaliei democratice atotprofitoare. Nimic n-ar împiedeca-o deci să-și exercite puterea în chipul cel mai democratic, o democrație care să fie cu adevărat o domnie a legilor, nu o siluire a unei națiuni întregi, cu ajutorul acelei mascarade de sufragiu universal și al parlamentelor escamotate de legi electorale draconiene.
Cu alte cuvinte: democrația degenerată, necinstită și ipocrită, guvernând în chip dictatorial deghizat, e natural ca toate speranțele națiunii să se întoarcă spre o dictatură fățișă care, neîntâmpinând nici o rezistență serioasă, n-are nici un motiv să nu guverneze în chip democratic.
Dacă her doktorii noștri democrați, savanți intru toate, vor lua în râs această teză, decretând că practicarea democrației în sânul unei dictaturi e o fantezie de zugrav, îi voi trimite la Troțki, în al cărui program există acest deziderat: democratizarea partidului comunist rus și acordarea libertății de exprimare a gândirii în viața publică sovietică. Sau poate și Troțki e zugrav? Sau poate, ceea ce e posibil în Rusia cea amenințată de toate cutremurele interne, e imposibil în România cea mult îndurătoare?
Dar — va spune un democrat cinstit: de ce să recurgem la dictatură și să nu luptăm mai bine în sânul democrației, pentru revenirea la practicile constituționale din trecut?
La această întrebare — teză comodă a tuturor democraților zaharisiți de prea mult bine — voi răspunde cu o snoavă.
Un polițist prinsese pe un țigan cu mâța în sac și nu putea să-l facă să mărturisească, de oarece, fiind om bun la suflet, nu voia să-l bată. Și-l suci, îl învârti — nimic. Atunci, înainte de-a se hotărî să-i aplice metoda veche, îl trimise pe țigan la un popă șiret, cu care făcuse „lucrări” și altă dată:
— Iată, mă țigane: te iert, dar du-te de te spovedește. Și Dumnezeu să te pedepsească, dacă ești vinovat.
Popa începe:
— Spune, țigane!
— Apăi, uite... părinte... mărturisesc că sunt om cam iute din fire...
— Lasă asta.
— Și mai scap câte-o sudalmă spurcată...
— Trece mai repede peste astea și spune ce ai mai greu pe suflet.
— N-am nimic, să mă trăsnească Sfântul!
Vreme de un ceas, popa se căzni degeaba. La urmă, îi zise:
— Mă țigane, eu știu că tu ai avea păcate mai grele de mărturisit, dar te codești.
— De... părinte, o fi având... Și o fi codind și eu, ca omul, că tare mi-e milă de mine!
— Așa zău, ți-e milă! Lasă, țigane, că o să le fie altora mai puțin milă!
Și l-a trimis pe țiganul nostru constituțional la polițistul care, de astă dată, a fost nevoit să procedeze în chip mai... dictatorial.
Nu. Un regim putred nu poate fi însănătoșit de oameni putrezi. Și am spus la început că generația oamenilor care au contribuit pe rând la nimicirea drepturilor celor mai sfinte ale cetățeanului, nu poate nici aspira la constituirea acelei echipe naționale care să guverneze permanent. Nu se pot hotărî, peste noapte, să taie în carne vie și să fie integri, oameni care o viață întreagă au dovedit că au, ca țiganul, prea multă milă de ei și de cei câte o sută de fini și cumetri cu care împart turta dulce a Puterii.
Iată de ce spun mereu, că o dictatură cu șanse de izbândă, nu poate fi instituită decât de oameni noi, cu cadre politice noi și cu o mentalitate de revoluționari, nu de ratați, spurcați sau neisprăviți.
Și, la noi, până azi, nu văd acea falangă de apostoli.
Să muncim, ca s-o preparăm.
Panait ISTRATI
Cruciada Românismului - Anul I, nr 8 de joi, 24 ianuarie 1935
Dacă doriți să distribuiți: