În fine, văzurăm şi grozăvia aceasta: poporul românesc la cheremul unei bande cu instincte primare, iar fii lui cei mai aleși, ucişi și profanaţi pe paturi de spitale. Putreziciunea secolului XX a minat totul în cale. Idei, morală, religie, drepturile naturale ale omului. Și culmea, se mai găsese stârpituri cari, cu aere de mentori ai vieţii publice, fac apologia crimei, înjosesc jertfa lui Christ şi explică laşitatea bestială ca pe-o virtute „naţională“.
S'apropie vremuri de bejenie. Domnia lichelei asasine peste o turmă îndobitocită de frică, peste un imens număr de conştiinţe cutezătoare numai la un pahar de vin, la o discuţie în tramvai sau „în principiu“.
Mihail Stelescu, asasinat mișeleşte pe altarul unei lupte cinstite şi româneşti, a început să-şi întunece imaginea în mintea opiniei publice. Ne preocupă acum revoluția din Spania, crima sau violul din str ... și cu mâinile în buzunări ne vedem de „afaceri“, îndepărtând amintirea crimei dela spitalul Brâncovenesc.
E drept, viața-i mai puternică decât firea noastră. Şi nu există potolire a grandoarei omeneşti, decât în compararea vremelniciei noastre trecătoare cu imensitatea liniştită si permanentă a Naturii. Filosofia însă n'are nici o valabilitate în explicarea psihologiei publice dela noi. Problema care se agită nu e de ordin dialectic, ci ruptă din realitatea brutală a cotidianului. Un român a fost ucis pe patul unui spital de zece studenţi „naționaliști“ și „eminenţi“. Asasinarea s'a lichidat printr'o ciopârţire a cadavrului cu o bardă.
Reacţiunea, nulă. Afară de vre-o 2-3 ziare şi zarva momentană din opinia publică, încolo nimic. Dimpotrivă, d. Stelian Popescu (patronul trustului de presă Universul, editor al cotidianului Universul, unul dintre cele mai citite ziare interbelice, n.n) a luat in brațe pe „asasini“, îndrugând o poveste ad-hoc şi decretând terorismul drept singura salvare a românismului.
Niciun șef politic, cu excepţia dlui Iuliu Maniu, nu a veştejit crima, cu toate că mai toţi şefii partidelor noastre sânt trecuţi pe lista „neagră“ a d-lui Corneliu Zilinski Codreanu. Deunăzi, ziarul „Porunca Vremii“ (cotidian din perioada interbelică apropiat de Mișcarea Legionară, n.n.) i-a strigat d-lui Ion Mihalache: „Acum e rândul tău, comunistule!“.. Şi „comunistul“ a convocat repede „partidul“, şi a lipit an manifest dulceag pe zidurile Capitalei în care nici nu pomeneşte despre ameninţarea care-l paște...
Trăim epoca unei frici colective. Toţi, dela vlădică până la opincă, tremură de teama „vitejiei“ gardiste şi fac sluj, declarându-se „naţionalisti“ din viţa lui Traian sau mai ştiu eu cine. La adăpostul acestei delăsări totale, asasinii se întăresc cu banii străinătății şi complicitatea guvernului. În curând, Spania se va muta pe meleagurile noastre, iar toreadorii „naționalismului“ cu bâta, securea şi pistolul, vor vărsa din belşug sângele românesc spre bucuria dușmanului de peste hotare.
Asta e adevărul. Banda, care l-a măcelărit pe Mihail Stelescu e în majoritate recrutată dintre bulgarii de prin sudul Dobrogii; iar „căpitanul“ ei, d Corneliu Codreanu, e polonez după tată și îl chiamă Zilinski. Iată cine ne dau lecţii de românism! Iată cine se bălăceşte în sânge românesc!
Români, nu ziceţi nimic?
Știu, mă veţi sfătui, cum au și făcut-o vreo câţiva grijulii, să-mi păzesc pielea. Să tac din gură până ce se întinde uitarea şi pe urmă pot să urlu...
Ei bine! nu! NU!
N'am făcut politică niciodată.
Nici nu fac. Nu m'am înscris în tinereţe nici la comunişti, nici la naționaliști. Nu ţintesc să guvernez în această țară.
Sânt deci un om de bună credință, care am învăţat carte cu conştiinciozitate, cercând să mă apropii de marele rost al vieţii voastre pe pământ. Ori tocmai această pregătire cărturărească, această solidarizare în timp și spațiu cu adevărul, această unificare cu lumina si evoluţia, îmi cere să fiu intransigent şi să lupt pe baricadele cinstei şi adevărului.
Prin moartea lui Mihail Stelescu au pălit câteva din virtuțile vieţii oineneşti. Prin moartea lui Mihail Stelescu se nasc o seamă de concluzii, cari privesc îndeaproape viitorul acestui neam. Dacă nu reacționăm, dacă nu ne unim și nu stârpim puroiul care a răbufnit azi, ne aşteaptă anarhia. Adică moartea ca naţiune, popor şi cultură.
Eu, fiindcă nu mi-e frică, am să destăinui câteva viziuni ale României de mâine. Din întâmplare mi-au căzut în mână două broşuri naţionaliste: "Românul de mâine" și "Românismul nostru" de Al. Cantacuzino, leader în tabăra „codreniştilor“.
Deci „dreapta“ are cuvântul!
Înainte de-a da vreo câteva „monstre“, puţină teorie.
Toate mișcările sociale pe care le înnumără omenirea până azi, au pornit dela nişte adevăruri cinstite, permanente și cu rădăcini adânci în massa omenească. Indiferent de starea actuală în care au ajuns aceste mişcări de desrobire socială, au canalizat aderenţele pe motivul unei lupte împotriva împilatorilor economic, cari ne-au standardizat viaţa îngenunchind sufletul popoarelor înşelate și lihnite.
Ameliorarea, sau mai precis normalizarea vieţii sociale, iată miezul frământărilor politice actuale sau dispărute.
Ce s'a întâmplat, însă? Din cauza materialului omenesc de proastă calitate din care se recrutau militanții, s'a degenerat cu vremea într'o luptă de căpătuială a câtorva șefi şi a unei minorilăţi partizane. În calea idealismului s'a interpus cu scopuri precis abdicatoare organizaţia politică. De aici o totală falsificare a acţiunii și canalizarea energiilor către scopuri imediate, materiale şi individuale.
Rezultatele le ştie toată lumea şi cea păţită şi cea neutră. Viaţa socială a căpătat încă vreo două-trei regimente de lichele parvenite, în timp ce luptătorii cei naiv-încrezători au continuat să moară de foame și prin aresturile tuturor poliţiilor din lume.
Miscarea de dreapta în Țara noastră a urmat, fără abatere, regula de sus. Isvorâtă dintr'o necesitate naţională, de redeșteptare a unui neam din amorțeala robiei istorice, „dreapta“ românească a ajuns azi un agent camuflat al hitlerismului şi fascismului. „Naţionaliştii“ noştri, în loc să se afunde in doctrina unui Eminescu, Hașdeu, Pârvan, Iorga, altoind-o pe realitățile şi posibilităţile contemporane, au abandonat cartea, și-au cumpărat pistoale și au început „pregătirea“ neamului „miruind“ pe cine le ieșea în cale.
Din cauza lipsei de cultură, de chemare istorică și de spirit revoluţionar, „dreapta“ romănească s'a fărămiţat curând după răsboi. Înnumărăm vreo cinci dizidenţe: A. C. Cuza, Manoilescu, Ștefan Tătărăscu, Vaida Voevod, Corneliu Codreanu si Tiberiu Rebreanu. Toţi vor acelaş lucru, dar se dispreţuiesc şi se mănâncă reciproc. Fără program de revendicări sociale, lupta „dreptei“ se reduce la stârpirea „jidanilor“ şi lăfăirea Românilor. Atât, cel puţin, se pare...
Nici pomeneală despre educarea poporului, despre înfrăţirea straturilor sociale, despre desființarea capitalismului economic şi politic.
Dintre toţi, cel mai sărăcuţ la minte şi principii e d. Corneliu Codreanu. D-sa, ca să fie mai simplu, a înlăturat principiile şi se exersează pentru conducerea statului trăgând cu revolverul şi mânuind barda. Spiritualitatea Gărzii de fier este antiintelectuală şi anticreşrină. Admite crima, pe care o justifică drept „plăcerea pe care o aflu într'o faptă îmi este îndemn şi-o justificare ca s'o fac“.
Dar să dăm cuvânt textelor! Ce vrea „Garda de fier“?
Iată: „naționalismul nostru acceptă numai supraomul şi supranațiunea, alese şi însemnnate prin har dumnezeese şi numai în funcţiune de ispășire şi de mântuire... Noi scluptăm un tip superior de umanitate după concepţiile creştine şi o filosofie nouă a vieţii, concepută ca un efort continuu, iraționat şi persistent, spre a servi pe Dumnezeu(?!) şi naţiunea legionară“.
Exceptând stilul încâlcit, două lucruri reies: 1) subordonarea vieţii politice lui Dumnezeu, sfinţilor si proniei divine şi 2) creearea unei mistice fanatizate prin exaltarea iraţionalului şi îndepărtarea cultuturii. România legionară este guvernată de Dumnezeu, iar reprezentatul ei pe pământ este „Căpitanul“, căruia trebuie să te supui orbeşte, alffel eşti „trădător“. România legionară urăște intelectualismul pentru că acesta „sterilizează curajul“. Românul de mâine „va fi anti-raționalist. O aplecare către simplicitate, către pământ, către eflorescenţa virtuţilor trupeşti, către curaj, către biruințele fizice sportive, către realitățile sângelui, către svâcniturile infraconştiente din adâncul uman, acestea vor fi atributele constituitive ale personalităţii românului de "mâine“ (pg. 11).
Deci sub guvernarea d-lui Codreanu vom trăi „întâietatea credinţei, acecptaţiunea docilă a unor adevăruri primare, imanente sau dovedite prin revelațiune sau instinct, o stare sufletească quasi-ecleziastică pătrunsă de certitudini teologice şi naţionaliste“.
Iată doctrina, iată oamenii de mâine. Biruinţa bestiei din individ, întărîtată şi crescută la umbra unei mistice dezechilibrate. Tot ce e frumos ca rațiune, ca exprimare, ca virtute, va fi pus la zid. Niciun program economic, nici o înseilare de principii creative; pretutindeni besna unei nebunii colective, cu vrăjitorii şi evocări apocaliptice.
Spiritualitațea Gărzii de fier e păgână, - socoteşte creştinismul drept o religie „intolerantă“, — ceeace nu e adevărat şi teoretizează crima, ca pe o valoare imanentă vieţii omeneşti. În cartea „Românismul nostru“, la p. 14 stă scris: „Vă propăvăduiesc dragostea de moarte, spre a vă desvolta gustul veciniciei“.
Legionarii au însă şi filozofi. Iată vreo câteva „culmi“ de gândire, dintre cari prima e dată ca aparţinând d-lui Nae Ionescu:
1. „Lupul este lup, tocmai fiindcă mănâncă oaia“.
2. „Nu credem într'o Dumnezeire particularistă“...
3. „Existenţa neamului românesc nu e câştigul unui loz norocos“.
4. „Noi credem în virtutea mântuitoare a mormintelor“.
5. „Un morcov sau o urzică nu vor deveni niciodată o garoafă. O plantă însă, de exemplu o salcie, se poate desvolta despletit sau în splaier“.
6. „Românul de mâine va fi mai puţin sinuos, se va indoi prea puţin, nu va fi plastic, maleabil ca un miez de pâine sub constrângeri duşmane“.
Aş putea să merg cu citatele la infinit. Nu merită atâta osteneală ignorantismul, dezaxarea şi navitatea spiritualităţii „legionare“.
Se pune însă o întrebare: cum se împacă d-nii Nae Ionescu şi Mircea Eliade cu jugul acestei spiritualităţi? Cum poate tolera un om de cultură aceste insanităţi? Sânt întrebări cari ar trebui să aibă un răspuns, măcar în şoaptă.
Deci, cetăţeni, feriţi-vă pielea... V'aşteaptă sub „căpitan“ o reîntoarcere la primitivism, bunul plac şi crime. Cereţi „naționaliştilor“ să vă explice doctrina, să vi-o lămurească omenește, limpede. Şi nu mai aderaţi la toate lichelele care vă amețesc cu vorbe goale, ţintind prin ele nu fericirea voastră, ci ghiftuirea lor.
S'ar părea, şi gurile rele s'au grăbit s'o facă, că de vreme ce luăm atitudine negativă faţă de mişcarea de dreapta, încercăm o canalizare a masselor spre stânga. Adversarii noștri din umbră au şi încput să răspândeaseă svonul că aici, la „Cruciada românismului“, se oficiază un comunism deghizat, că ne-am vândut „jidanilor“ şi „damelor“ care fac politică... În concluzie: că trebue să crăpăm cu toţii, aşa ca bietul Mihail Stelescu, pentrucă ne-am făcut vinovaţi de „propagandă“ neînfricatăîmpotriva „patrioţilor“ şi „Apostolilor“ de meserie cari cu o mână fâlfâie tricolorul, iar cu cealaltă cărăbănesc mărcile d-lui Hitler!..
Ei! iac'asa! „Naţionalişti“ ca d. Stelian Popescu sau ca d. Carneliu Codreanu-Zilinski n'o să fim NICIODATA. Sântem creştini, nu iubim zvastica, crima si curvăsăria. Mai mult: luptăm pentru desrobirea gloatei care asudă din greu şi moare de foame. Ori, a-ți pune viaţa în slujba colectivităţii, a o apăra împotriva ghiarelor hărăpăreţe ale exploatatorilor politici şi economici si a visa o viaţă liberă, egalitară pentru neamul tău, asta nu se numeşte comunism. Ci conştienţă şi omenie.
Tuturor acestor pescuitori în apă tulbure, le răspundem: „Cruciada Românismului“ nu e de stânga. Si când afirmăm asta, desigur, nu ne gândim la definiţia d-lui Romulus Șeicaru, care scria deunăzi în „Universul“ că: „fascismul e biruința latinităţii; naţional-socialismul, cu al său fuehrer, e acel supra-om al lui Nietsche, iar comunismul, invazia spiritului barbar al Asiei, al bestiilor, ş.a.m.d.“ (sic! sic! sic!).
Nu! Nu! Comunismul deşi înnumără în istoricul său gânditori ca Platon, Thomas Moras, Campanella, Mably, Marx, Engels, Lenin — adică piscuri ale filosofiei umane, — totuş trebuie pus la zid ca o crimă împotriva istoriei și a omenirii.
Dintre toate revoluțiile sociale, cea mai oribilă, cea mai defectuoasă şi mai stearpă în realizări, este revoluţia bolşevicilor din Rusia. Iată de ce:
La baza mişcării comuniste stă ideea cea mai generoasă din câte au cunoscut veacurile: înfrăţirea sufletelor omeneşti de pretutindeni fără vreo rezervă de neam sau blazon, ci numai în virtutea nestăvilitei dorințe de-a ne simţi pretutindenia prieteni, egali în drepturi şi datorii, răsplătiți în muncă și stimaţi cum se cuvine în ordinea socială. Comunismul s'a născut ca o reacţie naturală, sănătoasă, împotriva unei societăţi formată din parveniţi, cu suflete animalizate după câştig cât mai mult, parazitari prin existenţa lor, lipsiţi de orice virtute sau efort. Comunismul, ca idee în sine, a însemnat deci o evoluţie a gândirii umane, în calea ei furtunoasă către supremul adevăr, descătuşare şi perfecțiune.
Totuși, pe teren comunismul este o crimă fără circumstanţe atenuante. Realizarea sovietică, U.R..S.S.-ul, înseamnă o trădare a ideei, o acţiune de căpatuire si de huzurire a câtorva lichele proletare.
Oamenii cari l-au realizat au făptuit şi fâptuesc, chiar şi astăzi, aceleaşi împilări, asasinate şi samavolnicii împotriva muncitorimii, ca şi pe vremea țarismului. Poate şi mai rău. Muncitorul rus nu are o libertate cetăţenească şi nu-şi poate striga nemulţumirile. Trebue să fii „partizan“ dacă nu vrei să mori de foame şi și atunci trebue să rabzi, supus, exploatarea tovarășilor dela centru care taie şi spânzură la adăpostul „dictaturei proletariatului“.
In afară de aceasta, muncitorul rus este militarizat şi pregătit pentru masacre ce nu vor aduce nicidecum pacea și dragostea între oameni. Nu spunem vorbe. Acum un an, de ziua muncii, Stalin a trecut în revistă cea mai formidabilă paradă militară, a ţinut discursuri cari garantau suveranitatea şi victoria oricărui atac militar sovietic în afară şi culmea, a reînființat gradele...
Comunismul se dovedeşte deci: şovin-naționalist, din moment ce bolşevicul îşi apără brazda Patriei; că este împilator si dictatorial ca orice oligarhie burgheză; că este agresiv, războinic si imperialist, la fel cu hitlerismul sau fascismul.
Comunismul nu luptă pentru infrăţirea indivizilor din moment ce menţine lupta de clasă şi părtineşte numai pe acei cari sărută labele necruțătoare ale lui Stalin. Comunismul exploatează suferința umană, semănând lupte intestine în țările capitaliste — al căror rezultat este asasinarea şi îngenuncherea clasei muncitoare. Comunismul este o lipsă de sinceritate prin faptul că ceeace se înstigă în alte state, nu ar aplică în U.R.S.S. Un exemplu: prof. Constantinescu-Iași ţipă, la noi, împotriva războiului, a dictaturii şi a șovinismului, în timp ce tovarășii d-sale, „antifasciştii“, face parăzi militare, declaraţii patriotice şi deportează mii de opozanți ai regimului în Siberia.
Iată ceeace s'a ales din ideologia lui Marx și vizionarismul lui Lenin: încă o teroare politică. Fascismul roşu.
Ori dacă aşa stau lucrurile şi la dreapta şi la stânga, TREBUIE să luăm o atitudine. Ni-o cere însăşi constiința noastră de oameni, de făclieri ai jertfei lui Christ peste veac.
Un adevăr rămâne în picioare: organizaţiile, oricari ar fi ele, nu folosesc decât organizatorilor. Deci, pentru ca să ne revoltăm și desrobim, nu e nevoie să aderăm la carâmbul cutărui „păstor“ sau „religii politice“, ci să fim noi înşine cinstiţi, solidari, generoși şi intransigenţi. Trebue să trăim o nouă psihologie socială. O înfrățire a tuturor obidiţilor într'o cruciadă de neînduplecată revendicare. O uriaşe solidarizare, în massă, împotriva exploatatorului si a canaliei care m'are milă de individ, nici de popor şi nici de țară.
Putem săvârsi totul fără să ne etichetăm fascisti, comunişti sau naționaliști, ci ROMÂNI, exploataţi şi asasinați de-o oligarhiei, recrutată din chiar fraţii nostri. Revoluţia socială va fi astfel sfântă pentrucă ținteşte desrobirea omului în sine.
Deci nici dreapta, nici stânga, nici oligarhia centrului. La umbra acestor formule zaharisite pândeşte exploatatorul recrutat dintre rândurile „fraţilor“ luptători. Definiţiile patriotice sau umanitariste sânt create tocmai pentru subjugarea noastră socială de către șmecherii teoriilor politice.
Să ne îndreptăm „spre o altă flacără“. Altfel, răsboiul e la ușă şi prăpădul se va povârni asupra becisnicului neam omenesc.
*
Dacă nu sântem nici de dreapta, nici de stânga, nici cu democraţia, nu însemnează că propovăduim anarhismul iconoclast sau vreo utopie de prin cărțile de şcoală. Nu!
Din cauza prefacerilor sociale şi a falimentelor sângeroase a atâtor principii revoluţionare, popoarele sânt dezorientate si pradă ieftină aventurierilor.
Lipsite de-o încredere în sine, de-o credinţă nouă şi vlăguite de mizerie, massele rabdă călcâiul asasinilor, se dezinteresează de idei, căutându-şi numai pâinea.
Poporul românesc, deşi n'a făcut încă o revoluţie socială care să-l purifice şi să-l arunce în universalitate, e abătut, lipsit de consistenţă şi tembel. Nu avem curajul unui gest; nu avem temeritatea de-a muri în stradă, luptându-ne cu asasinii politici şi economiei, ci preferăm să crăpăm acasă, înfometaţi, cu ştreangul de gât sau revolverul la tâmplă.
Oh! frate necunoscut, care suferi si-ți e mai mult milă de „ăi mari“ decât de tine! Ai să te desrobeşti, vreodată?
Desigur că n'ai să poți singur! Deaceca „Cruciada românismului“ se deslănţueşte azi cu țeluri singulare în ţara asta: nu vrem ciolanul Puterii şi nici voturile, fără efect, ale opiniei publice. Sântem adunaţi în jurul ideei „cruciate“, generaţie de tineri intelectuali cari vrem ridicarea poporului prin coborirea noastră în mijlocul lui.
Cum asta? Veţi vedea pe curând!
Lupta noastră e românească şi creştină. Prin românism înțelegem egalitatea de drepturi şi datorii pentru toţi fiii acestei țări şi zid de apărare împotriva celor cari ar îndrăzni să ne îngenunche. Iar prin creștinism, iubirea şi ajutarea aproapelui, nu numai pe calea vorbelor ci și a faptelor. Jertfire curată pentru Adevăr, Frumos si Omenie.
ROMANISMUL nostru însemnează imprimarea specificului românesc, creativ, în viaţa socială a României de mâine. Românismul este o valoare nobilă, umană, creator de valori morale şi integru împărţitor de dreptate. E pumnul moral prin care voim să desrobim o Românie obidită şi îngenunchiată încă dela întâiele începuturi.
Iar „CRUCIADA ROMANISMULUI este lupta doctrinară şi socială, neîntinată, plină de bun simț, de jertfă şi iubire pentru cel necăjit. „CRUCIADA ROMANISMULUI“ e lupta care RESPINGE bâta, crima şi misticismul si învinge numai prin ADEVĂR, MUNCĂ, GENEROZTATE, MUCENICISM şi OMENIE.
Alexandru Talex
Cruciada Românismului - Anul II, nr 83 de joi, 30 iulie 1936
Dacă doriți să distribuiți: