Se împlinese cu acest număr, doi ani de luptă, doi ani de frământări şi de sbucium, plini de umiliri şi de aparente înfrângeri, dar bogaţi în victorii.
Sunt doi ani de când, apăruţi în viaţa publică a acestui neam, am păşit pe un drum drept şi intransigent putând a ne mândri azi că nu ni se poate reproşa nimic, că nu am călcat nici unul din angajamentele ce ni le-am luat, că nu am înșelat bună credința celor ce ne-au acordat încrederea lor, vorbesc de acei umili oameni, rupţi de foame, dornici de puţină lumină si hrană sufletească.
Nimeni nu se poate mândri că ne-a cumpărat conștiința, după cum n'am servit nimănui de paravan.
Şi cele de mai sus nu sunt simple vorbe, înşirate în câteva fraze pompoase.
Nu vom face în aceste coloane o jertfă pe altarul sfintei şi mult apreciatei demagogii.
Nu! Suntem mândri cu lupta noastră tânără, de sufletul nostru încendiat de adevăr, de conştiinţa noastră nepătată.
Am întâmpinat în calea noastră categorii de oamenii felurite.
Dela puţinii cari ne-au înţeles şi ni s'au alăturat, şi până la cei cărora lupta noastră plină de lumină le încurcă mentalități şi planuri haotice şi întunecoase, am trecut pe lângă oameni indiferenți, sau prea egoişti pentru a-şi strica tabieturile și pe lângă cea mai rea categorie, aceea a bârfitorilor. Sunt cei mai demni de dispreț.
Am cules în aceşti fragezi ani învățătură și pricepere pentru viitor, ne-a dăruit multe bucurii, dar ne-au costat prea scump.
Am lăsat agățate fâşii din sufletul nostru, din carnea noastră, sfâșiate de stâncile colțuroase ale Golgotei noastre.
Trei morminte lăsate în urma noastră sunt trei stâlpi în trecut, trei munţi de granit sprijin pentru suferintele ce ne aşteaptă.
Când Mihail Stelescu a pornit această Cruciadă, i-a scris pe flamuri: „Muncă, Cinste, Adevăr“.
Pentru Muncă, colonelul Niculce a căzut într'o noapte la Iaşi.
Pentru Cinste, Panait Istrati a murit într'o dimineaţă primăvăratică, sărac, în mizerie.
Pentrucă a ştiut Adevărul şi a vrut să-l spună în gura mare, să-l facă cunoscut unui neam condus din umbră, umbra l-a răpus pe un pat de spital pe când citea „Românismul" al cărui ctitor a fost.
Urmăriţi, loviți, omoriţi, am rămas totuşi dârji pe baricade.
Dece oare se abat asupra noastră atâtea urgii? Dece atâta patimă pentru a ne dinstruge?
Să fie oare aceasta o dovadă că stăm în calea cuiva?
Da! In pomul bun toţi dau cu pietre. Şi apoi nici când umbra nu s'a împăcat cu lumina, noaptea cu ziua şi Cruciada unor vremi ce răsar cu josniciile şi măruntele meschinării ale politicianismului românesc contimporan.
Am verificat zi de zi acești doi ani justeţea drumului pe care am apucat. N'am recurs însă nicicând la compromis. Nu ne interesează o victorie ieftină, nu ne temem de lovituri.
Pentru atingerea idealului cruciat, pentru a putea creia României de mâine o morală nouă, trebuie să rămânem întransigenți.
Nu numărul redus azi al celor ce ne urmează si nici jertfele pe care le lăsăm şi le vom mai lăsa în urma noastră ne vor opri.
Avem o credinţă, că lupta cinstită si dârză ne va fi într'o zi răsplătită nu nouă, cari poate nu o vom mai vedea, ci acestei Cruciade de tineri hotăriți şi curaţi.
Azi, împlinind doi ani de existenţă, strigăm de pe tribuna aceasta pe care o știm curată: Nu dăm înapoi! Niciodată!
Iar tuturor celor goi, tuturor flămânzilor si tuturor celor însetaţi le strigăm:
Şi noi ne spetim muncind şi suntem goi, şi noi suntem flămânzi de dreptate şi nouă ne e sete de lumină.
Haideţi să punem cu toţii umărul să ducem împreună Crucea, Crucea acestei Cruciade care este a noastră, a voastră a Neamului întreg.
Vasile C. Dumitrescu
Cruciada Românismului - Anul III, nr 95 din 22 noiembrie 1936
Dacă doriți să distribuiți: