Mi-a scris o domnişoară bătrână... Are cincizeci şi doi de ani şi este profesoară într'un depărtat colț de ţară... De mine a auzit — după cum se pare — îmtâmplător... A surprins într'una din orele dumisale de limba română o elevă din clasa opta citindu-mi articolul din „Cruciada“. Ochelarii domnişoarei profesoare au văzut verde pentru câteva clipe, iar obrajii au prins culoarea racului fiert... Strânsă cu uşa, domnişoara elevă a mărturisit că îl place cum scriu şi că pe deasupra, îmi citeşte articolele pentrucă are oarecari vagi informaţii asupra mea, infomaţii din care reese clar un lucru: că sânt elev şi eu... De aici a intervenit neprevăzutul... Domnișoara profesoară a cetit la rându-i „Cruciada“... Rezultatul? O scrisoare pe cate n'o mai păstrez, dar din care am avut grijă să reţin câteva lucruri măgulitoare pentru mine: „dacă mi-ai fi mie elev, ţi-aşi da zece fără ca să te mai ascult. Pentrucă nu-mi eşti însă, îţi fac o rugăminte: scrie ceva, un rând sau două sau trei, despre un mare nedreptăţit, Vasile Alecsandri... Nu merită uitarea cu care am avut grijă noi să-l învăluim. Pentru generaţia mea, Alecsandri a fost un apostol şi un ctitor. Pentru a dumitale nu. Totuşi, pentrucă ştii să scrii, scrie şi despr el.
Ceiace şi fac, stimată domnişoară, mai ales că știu că undeva, într'un oraș de provincie ars de toamnă, sunt suflete ce îmi aşteaptă tinerețea gândurilor...
Cu Alecsandri m'am întâlnit pentru întâia oară la cinci ani. Mă suia bunică-mea pe masă când veneau musafiri ca să spun „Mioriţa”... Mă învățase balada asta seara, toamna târziu, când vântul îşi frângea genunchii în portiţa cerdacului, când înlăuntru coborau basmele pe fereastră, pe lângă gutuile aurite de mâinile negurilor... Mi-aduc aminte că tușeam foarte emoționat înainte de a începe şi că îmi dregeam glasul spunând răspicat titlul „poeziei“: Mioriţa, baladă de domnul Vasile Alecsandri.
Bunică-mea, femeie simplă, aşa cum bine le stă bunicelor să fie, n'avea de unde ști că „domnul“ Vasile Alecsandri se săvârșise din viaţă de mult şi că atunci, în 1922, autorul „Sergentului“ era cenuşă doar și amintire... Pentru generaţia ei, Alecsandri, ca şi Eminescu, ca şi Caragiale nu puteau muri şi nu aveau dece să moară. Poeţii, pentru bătrânii noştrii sânt ca cerul: nemuritori...
De atunci au trecut ani... Am învățat rând pe rând şi tot pe din afară, Sergentul, Peneş Curcanul, Iarna, Rodica, Oaspeţii primăverii, sub îndemnul dascălului meu din clasele primare. Am cunoscut în urmă şi viața şi moartea bardului dela Mircești, cum şi truda lui... Vacanțele însă mă întorc în trecut și în copilărie de câte ori pe scrinul din iatacul bunicei întâlnesc sub icoane şi candelă şi de-asupra „poeziilor“ lui Eminescu, cele două-trei cărți ale „domnului“ Vasile Alecsandri...
Aşa m'am învăţat eu să iubesc slova lui Alecsandri... Nu în clasă, într'o oră de limba română, ci acolo, lângă busuiocul copilăriei şi lângă muşcatele din fereastra iatacului bunicei.
Nu a fost scriitor Vasile Alecsandri. Şi nici nu avea nevoie vremea lui de scriitori... A fost însă un luptător cum puțini a găzduit țara asta în spinarea ei... Sub apăsarea inimei și a talentului său a știut să vibreze întotdeauna cea mai senină coardă a neamului acestuia... Tremură în versul sau în fraza lui dorința de a cuceri zările și lumina pentru țara în care credea ca'ntr'un Dumnezeu iubit numai de el.. A fost Prima încordare ridicată din lacrimă și flacără a românismulai. Alecsandri rămâne un stâlp de granit şi un pion; un precursor şi un vizionar, ori cum l-am întoarce și din orice unghi l-am privi.
Nu îmi este îngăduit şi nici nu am timpul necesar ca să îmi pot pemite luxul să zugrăvese viața şi truda lui Alecsandri aici. Semnalizez însă faptul că poetul nostru naţional (da domnilor critici: poetul nostru NAȚIONAL!) nu doarme numai sub bărăganul nesimţirii noastre. Ori ăsta este un lucru foarte trist... Şi e păcat...
Știm că sânt mulţi aceia care neagă valoarea acestui adevărat părinte al literaturii româneşti... Știu că sânt oameni care întorc fruntea peniţei de lângă amintirea de lumină a acestui veșnic tânăr şi ferice Alecsandri... Alecsandri rămâne însă, dincoace de orice criticii şi de orice literatură, ca un zîmbet senin de bunătate şi de înțelegere. Din truda celor aproape cincizeci de ani de risipire ne-a rămas nouă o limbă românească dulce ca un fagure de miere şi neaoşe ca o rugăciune... Şi în poetul care a fost, ca și în amintirea care este acum, să adunăm streaşinele recunoștinței noastre ca să ni-l putem apropia şi înţelege.
Moartea a intrat în viaţa poetului încă din 1875... Nu i'a îmbrățişat însă trupul vlăguit de trudă şi bătrâneţi decât la 22 August 1890.
Şi-a scuturat frunzele inimei într'un început de toanmă bolnavă de neguri cu cenuşiu de corbi, cu aurări de miriști tunse și pustii, cu călătorii de zări și de cocoare...
Așa sânt datori să moară poeții; uitaţi ca toamna...
Cărţile lui Alecsandri mă ispitesc şi astăzi ca niste vacanțe de Paşti... Iar pentru bătrâna lui amintire, plâng câteodată asa cum plâng numai lângă mormântul bunicului.
ION AUREL MANOLESCU
Cruciada Românismului - Anul I, nr 47 de vineri, 1 noiembrie 1935
Dacă doriți să distribuiți: