— "Să lupți, mereu să lupți?“
— „Da! trebue să lupți mereu. Dumnezeu luptă și el“, spune Romain Rolland în LA VIE, răspunzând lui Olivier.
Într'adevăr, ce poate fi mai nobil decât lupta? Răbufnirea în afară a surplusului de energie ce clocotește în suflet. Dinamismul creator de ere noi și dărâmător al lumilor retrograde. Acel care poate concepe viața fără luptă e asemeni acelor semințe înaripate ce încolțesc acolo unde le duce vântul, în calea tuturora, menite să fie strivite la primul pas al vreunui trecător.
Marii luptători din toate vremurile au făcut să evolueze omenirea. În ochii lor au străfulgerat îndepărtatele țeluri nebănuite ale secolelor viitoare.
Ei au creat idei noi, religii noi, state noi și au spintecat în ceața timpului calea de urmat a mulțimilor neluptătoare.
Dar lupta dizlocă viața, o tulbură din somnul ei nepăsător, enervează pe cei care gândesc că din moment ce o zi de vară e frumoasă viața e așișderea.
Luptătorul asmute ura celor pe care-i lovește și devine la rândul lui un atacat, un urgisit, un purtător al crucii luptei sale.
Abia târziu, când luptătorul reușește să înfrângă obstacolele ce i-s’au pus în cale, când a reușit să se înalțe prea sus ca să mai poate fi lovit, scaeții ce au căutat să-l țintuiască de picioare se pleacă și ei în fata titanului biruitor. Căci cei care la început caută să omoare forța generică de energii în fața afirmărei, ei își spun că nu e nici odată bine să fii rău cu cei tari. Dar luptătorul nu se oprește aci. El luptă mai departe. Lovește cu aceiași intensitate în slugile nevoite să se plece și chiamă la el mulțimile, sufletele rustice și curate din profunzimea cărora și-a adăpat adeseori energia.
Luptătorul nu cunoaște gloria căci sbuciumul permanent nu este glorie. Dar e ceva mai mare. E viata însăși.
Abia după ce luptătorul a dispărut dintre cei vii, următoarele generații care n‘au fost bicuite de el, îl glorifică.
Nenorocire luptătorului care moare departe de vâltoarea luptei! Destinul adevăratului luptător e acela al omului din pustiu îngropat subt valurile de nisip, care până în ultima clipă a vieții își crispează mâna în efort.
Din acel loc vor țâșni pentru viitor razele îndrumătoare ale caravanelor omenești.
Aceasta este soarta noastră. Aceasta este destinul luptătorilor Cruciadei.
Născuti în vâltoarea tuturor nelegiuirilor și la răscrucea unor drumuri mari pentru românism, furtuna bate cumplit asupra capetelor noastre.
Cine nu ne lovește?
Cine nu ne urăște?
Mâna noastră înmănușată în aspra za a adevărului, fruntea noastră înaripată de dorul muncei și cuvântul tăios al cinstei care rupe putregaiul înconjurător, stârnește ură și doruri de răzbunare din toate colțurile vietei noastre politice.
"Șefii politici — spune Sorel — își transformă ciuda de a fi combătuți, într’o sete de parvenire, ori ce-o fi, întrebuințând toate mijloacele care permit de a îndepărta din calea lor persoanele care le supără drumul".
De aceia ne vedem atacați cu ură și loviți pe la spate de toți corifeii și cățeii tuturor curentelor.
Suntem singurii în tara aceasta care am îndrăznit să nu ne umilim tinerețea și să nu cerșim potolirea foamei la ușile cluburilor lor.
Suntem singurii, care nu ne-am lăsat amăgiți, atunci când eul nostru s‘a maturizat, de placardele luminoase ale reclamelor lor șantagiște: dreaptă, stângă, democrație etc.
Am demascat și demascăm realitatea acestor „curente“. Simple lozinci de a atrage în clanul unora o parte din mulțime, împinși să creeze o prăvălie adversă pentru a canaliza ce-a mai rămas. Iar la mijloc, în democrata burghezie, sânt atrași fricoșii exceselor, oamenii dispuși unei vieți comode cu ore fixe.
Firmele trebuiesc și vor fi dărâmate. Sufletul românismului nu-și poate cununa numele cu nici-o dreaptă, cu nici-o stângă, cu nici-o democrație. Românismul este și trăește prin numele lui, împerechiat cu pământul, cu țăranul, cu munca, cu adevărul și cu cinstea.
Guvernarea statelor nu e în funcție de moda doctrinelor, ci de necesitățile pământului. Lege pentru muncitorul pământului, dar s’o facă aceia care-i ușurează viata, îl ajută și îl ridică; lege pentru muncitorul hamal și al uzinelor, dar de către acei care-i șterg sudoarea nedreptății depe frunte. Acei care’l pun în drepturile lui de om. Lege pentru orice categorie de muncitori, lege pentru orice nevoie economică sau financiară, lege pentru bunul mers al țării, dar izvorîtă din nevoile reale, din ncerințele înțelese, — LEGEA ROMÂNISMULUI.
Programele și doctrinele necesitate din dorința de a da viață nouă unui stat, unei națiuni, nu trebuiesc ciuntite pentru a încăpea în doctrinele lui Lenin sau ale lui Charles Maurrass, Hitler sau Mussolini.
Doctrina trebuie încadrată în nevoile țării, indiferent dacă vom sparge tiparele sociologilor sau vom încurca socotelile filozofilor. N’au decât, în urma noastră, să ne eticheteze cum vor vrea. Noi nu luptăm pentru a ne încadra în vederile cutărui sau cutăruia sociolog, ci pentru a reînvia românismul și de se va putea, să împrospătăm chiar și aerul viciat al restului lumii.
Dar acest țel nu ni se iartă că-l avem. Stricăm doar la toti eșafodajul ce și l-au creat îu ascensiunea către PUTERE.
Loviturile curg din toate părțile. Sântem cenzurați. Ultimul număr ni s'a confiscat. Unii ne plămădesc în craniile lor de oameni ai cavernelor chiar moartea. La toate argumentele și discuțiile noastre, care în fond nu li se adresează, ei ne răspund cu amenințări, cu insulte triviale și epitete sunătoare, cu procese pentru a face paradă și pentru a'și ascunde în cartoanele unui dosar al justiției, mișeliile și a le feri de ochii mulțimilor înșelați.
Atât presa de dreapta cât și cea de stânga ne atacă. Doar babele democratice tac în credința lor bleaga că dacă nu sântem de extreme, desigur că sântem de-ai lor. Așa cum și-ar disputa sborul vulturului o rață care nu e nici în apă,
nici pe pământ.
Deșartă iluzie. Reală neînțelegere. Strălucirea zorilor dimineții nu poate fi înțeleasă de bufnițele nopții care știu un'singur lucru, că ar orbi și trebue să fugă.
Pe pământul acestei țări se pregătesc azi sulițele de foc ale unui vulcan de tinerețe și de cinste, de muncă și de adevăr ce va erupe cu lavă fierbinte, cimentând în murdara ei netrebnicie o rasă de înșelători ai mulțimilor setoase de lumină.
Drumul nostru e o golgotă. E drumul luptătorilor. Dar să nu ne plângem și nici să ne etalăm ca niște șarlatani, drept martiri. Suferința noastră s’o spunem ca să demascăm pe asupritori, dar nu ca să ne-o atribuim ca un merit.
Avem ceeace merităm. Avem ceeace dorim. Avem pâinea cea de toate zilele a luptătorilor: suferința.
Golgota noastră e viața noastră. E drumul cruciat. E drumul făuritorilor românismului în adevărata lui accepție.
La capătul drumului nostru eu văd răsărind florile păcei și ale iubirei creștine.
Iubirea pentru care a sângerat și Dumnezeirea va trebui să fie apogeul crezului cruciat.
Să iubim și să creăm din Român prototipul perfect al omului.
Să ’ncercăm ce n’au reușit alții, ce n’au putut alții în micimea lor de gândire, adică să apropiăm oamenii de Iisus. Chiar pe acei care nu cred azi în el.
Și dacă cei ce urăsc ne vor numi trădători, iar celor ce le vom întinde mâna în numele românismului ne vor scuipa, vom fi totuș fericiți de a fi trădat crima pentru iubire, ura pentru Isus și minciuna pentru adevăr.
Lumea nu se va sfârși cu generația noastră și sufletele nu pot fi judecate pe pământ.
MIHAIL STELESCU
Cruciada Românismului - Anul II, nr 60 de joi, 6 februarie 1936
Dacă doriți să distribuiți: