Gândesc amar la biruinţa către care ţintesc rândurile mele de acum. Dincolo de penița condeiuiui meu mă întâlnesc pe mine — cu totul absorbit de gândul meu din clipa aceasta. Este un proces de cunoaştere lăuntrică pe care psihologic nu mi-l pot motiva. Un fel de introspectivă disecare a lăuntrului meu mă caută pe mine pentru clipa pe care gândul şi-o doreşte dăruită — acum. Peniţa a devenit lunetă, iar gândul privire... Cunoașterea mea de către mine însumi este în clipa aceasta suvenir si semn de plecare...
*
Iată, s'au împlinit deunăzi patruzeci și șease de ani dela moartea lui Mihail Eminescu. La şaisprezece iunie 1889, sfârşea în curtea sanatoriului Șuțu, cu tâmpla devenită bujor si veac, versul celui mai sfânt nebun si viața celui mai mare visător... Apunea, sub lacrimile de rouă ale zorilor, candela luceafărului ce trecuse cu pașii de vesnicie şi de lumină prin România secolului al nouăsprezecelea...
Eminescu a fost pentru literatura noastră singurul gând care a depășit culmile căutându-și stilul si lacrima vietii... Din aurul inimei pe care şi-o apleca la olaltă cu pletele peste manunscris, Eminescu storcea roua versului și hotarul nemurirei... Asa a fost o viață întreagă acest mare şi unic neînțeles... Un trubadur care a bătut la poarta lumii ce n-a ştiut să-l înteleagă cu degete de cleștar și de simbol. Un drumar care a vînturat patru zeci de ani drumuri de nimeni bătute până atunci, căutându-si sufletul si izbânda adăpostită dincolo de chin...
Viața lui Eminescu este o trecere de legendă pe care numai melancolia poveștilor o poate cuprinde... Opera lui este un
templu în care nimeni nu poate sluji şi nimeni nu se poate incă închina... Iubirea lui, o singură îngenunchere irosită de frământări si lacrimi lângă fluturarea celei mai triste despărțiri...
Eminescu nu trebuie coborît intre lumeasca noastră strădanie de acolo, din luciferica lui întâlnire cu veșnicia şi cu neantul. Peste aducerea lui aminte, în ceasul acesta de recunoaştere şi prinos ,doar vremea să ningă ploape de tăceri... Printre noi în clipa asta de închinare doar umbra lui să înfiripe pas şi trecere...
*
Şi mă gândesc acum, acum când penița mea a știut să fie suvenir şi rugă lângă basmul întotdeauna nou al acestui minunat Făt-Frumos al stihului, că uitarea e poate singura binecuvântare a sufletelor noastre în care știm să fim atât de stupid sinceri încât popasul nostru pe limanul negurilor ei devine tăcere, veac şi cenuşă...
ION AUREL MANOLESCU
Cruciada Românismului - Anul I, nr 28 de joi, 20 iunie 1935
Dacă doriți să distribuiți: