Am stat de vorbă cândva cu un bun prieten ale cărui înclinațiuni spre curentele de extrema stângă le cunoşteam bine. Cum tensiunea ridicată a politicii europene formează un permanent subiect de discuție, ne-am încurcat şi noi în ea, pentru ca mai pe urmă, în concluzie, să-l întreb: — „Ei, dar dacă va fi să fie războiu, ce facem?”. Oricât de bine cunoşteam simpatiile pentru extrema stângă ale prietenului meu, totuşi, răspunsul lui mă ului: — „Fireşte merg la cine merge patria democrată!" — „Şi care este patria democrată? am insisiat eu — „Rusia Sovietică!”.
Prietenul meu este un intelectual inteligent pentru ale cărui cunoştinţe de specialitate am toată stima, este un om de bună credință şi nu s'a gândit să bagatelizeze discuția.
Am crezut necesar să fac aceste precizări daoarece raspunsul său este atât de absurd încăt, pentru a inchega o discuție în jurul lui este nevoie, în prealabil, să ştii că a fost rostit cu seriozitate de către un om sincer şi cu mintea limpede.
În acest fel absurd de a gândi stă fondul ereziei comuniste.
Lăsând la o parte faptul că Rusia Sovietică nu este câtuş de cât „patrie democrată“, ci dictatura d-lor Mussolini sau Hitler (impotriva cărora prietenul meu si „tovarăşii" comunişti țipă ori de câte ori au ocazia) vom accentua însă dintru început totala lor lipsă de discernământ politic şi de individualitate națională, duse atât de departe încât se contopesc cu inconştiența. E doar la mintea oricui că, mai ales în cazul unei conflagraţii, există o grupare de interese naționale care definesc taberile. Aşi fi înțeles să mi se spună că locul nostru este alături de Rusia, pentrucă astfel interesele României vor fi mai bine asigurate şi promovate. Nu putem înțelege insă această abandonare voluntară, necondiționată şi voit negândită în brațele unei țări străine, oricât de inalte — vorbim teoretic — ar fi aspirațiile acesieia. Noi considerăm națiunea o realitate vie, destinul românesc un crez, iar suferințele şi obida românilor, punctul de plecare al răzvrătirei noastre. Cum o să putem dar să legăm, mai mult, să subordonăm durerile noastre româneşti unui neam străin, al cărui destin, fatal, işi are drumul lui aparte?
Eu ştiu insă unde a țintit gândul prietenului meu. La acea revoluție mondială, care va să aducă odată, zic comuniştii de bibliotecă şi agitatorii de profesie, „epoca de aur a omenirii care stă înaintea nu în urma noastră”. Vasăzică ei socot că e nevoie să treacă prin foc şi sabie lumea intreagă pentru ca bietul român supraviețuitor să poată mânca o pâine mai bună. Mărturisim din capul locului că chiar în cazul puțin probabil, când finalitatea luptei ar fi cea scontată, metoda ne detestă. E nevoie însă să precizăm că „metoda“ aceasta cu germene de demență şi viziune neroniană este şi copilăroasă şi bizară. Revoluțiile sociale nu se fac, nu se pot face decât în cadrul națiunii. Şi Rusia sovietică a făcut o revoluție națională, in ciuda tuturor alianțelor internaționale. Precizările noastre sunt astăzi adevăruri clasice. Revenind asupra lor nu facem decât să isgonim fantome.
Noi avam de frământat ogorul românismului şi pe el vrem să sădim şi să creștlem lumea nouă, lumea dreaptă, a muncii, a cinstei şi a adevărului.
Rusia Sovietică, Spania, Franța sau Anglia nu mă interesează decât atunci când vor trebui armonizate interesele externe ale patriei mele cu ale lor. Mai târziu gândul poate merge oricât de departe, chiar până la o confederațiune a statelor europene, astăzi însă avem de consolidat viața socială a țării. În ceeace priveşte partea socială şi economică a comunismului, la baza căruia în definitiv stau doar câteva tratale de economie politică, putem sta insă de vorbă.
Critica pe care comunismul o face societății capitaliste este in cea mai mare parte perfect adevărată. Viziunea lumii noui, cu care îşi propune să inlocuiască multe din putregaiurile de acum, este ispititoare. Rămâne de verificat procedurile, căci nu e deajuns să năzuieşti, este nevoie şi să știi a realiza. În ceeace priveşte traectoria înoirii sociale, lumea noastră are un atou în plus: experiența sovietică. Revoluţia rusească s'a născut şi s'a hrănit din revolta împilaților și s'a compromis dintru început din cauza becisniciei omului. De aici o primă învățătură, — înfrățirea prealabilă şi definitivă a omului cu ideea pentru care luptă. Când această înfrățire nu există, animatorii mişcării sunt simpli impostori sterili, pe care nu-i interesează finalitatea luptei, ci numai rangul lor în viitoarea conjunctură socială probabilă.
Un alt postulat: înăbuşirea bestiei umane. Sacrilegiile şi ororile care apar în toiul luptelor pentru o lume mai bună şi mai dreaptă sunt nu numai negarea însuşi a fermenților revoltei, dar alcătuesc un capitol bizar şi suspect prin frecvența și nonsensul lui. Comunismul amestecă în revendicările sociale erezii sanguinare suspecte şi distructive cum e negarea nației şi sfărâmarea religiei. Nația şi religia pentru noi sunt punctele de plecare ale luptei, primul nostru adversar, — adversar organic — e comunismul.
M'am întrebat, adesea în zadar, dece revoluționarii înoitori pun să se ardă mai intâiu imaginea bunului Christ, când El ar trebui să fie simbolui răzvrătiri în contra furilor şi a impilatorilor de oameni?
Iată numai două poteci lăturalnice în care se paate pierde o mișcare generoasă și în care s'a rătăcit şi revolutia rusească. Comuniştii atacă problema socială in miezul ei când vor socializarea capitalului, desființarea proprietății individuale, abolirea dreptului de moştenire, o echitabilă remuneraţie a muncii — nu țin însă seamă de realitățile lumii prezente.
Aceste reforme nu sunt încă pentru vremea noastră, în calea lor stând obstacole enorme și de neînvins astăzi, din care cele mai mari sunt acele de ordin psihologic. Lumea economiei comuniste poate fi o lume a năzuințelor, a viitorului chiar, — imperativele timpului nostru sunt însă altele.
Aceste imperative cer înlocuirea tiraniilor economice şi sociale prezente cu creații noui, care să aducă ridicarea individului pe planul economic şi social, făcându-l părtaş activ la patrimoniul civilizației.
Societatea de acum, cu etichetă liberalistă, hipercapitalistă ca realizare şi pradă forțelor economice anarhizante, conține totuşi anumite elemente de care timpul nostru nu se poate dispensa încă. Amintim interesul personal și corolarul său, proprietatea individuală.
Când revoluția rusească înfierbântată de teorie a vrut să aplice pe teren postulatele marxiste, dezorganizarea socială a devenit atât de mare incât Lenin, dându-și seama că perseverarea in teorie distruge revoluția şi compromite şi economicește regimul, a semnalizat: „Înapoi către principiile burgheze“! Aşa s'a născut Nep-ul. Această nouă politică economică avea de scop să organizeze și să întărească economia sovietică, pretinzând că o pregăteşte astfel treptat pentru colectivizare. In Italia, d-l Mussolini, plasat din primul moment în mijlocul realităților, n'a mai trecut prin purgatoriul experiențelor eşuate şi a purces dintr'odată la organizarea totalitară a țării sale, organizare care de fapt este din multe puncte de vedere asemănătoare celei sovietice. Şi dacă privim şi mai departe observăm că reformele şi pulsul vieții sociale şi economice din Rusia proletară, Italia fascistă, Franţa socialistă, Germania nazistă sau Statele Unite democrate merg mână în mână, indiferent de faptul că pornesc din tabere antagoniste, care se urăsc cu furie. Lumea de astăzi, sub imbolduri diferite, luptă în realitate pentru acelaş lucru: eliberarea de sub jugul anumitor tiranii care exploatează şi obligă națiunile la pauperizare.
Evident că succesul luptelor depinde, în mare măsură, de omenia şi capacitatea conducătorilor, deaceea şi rezultatele lor sunt fatal variabile şi poartă în ele caracteristicele regimului. Prin luptă înțelegem stimularea şi organizarea tuturor forțelor vii şi reale ale nației pentru a cuceri efectiv locurile ocupate astăzi de impostori şi de tirani. Puterea acestora va înceta odată cu organizarea rațională şi conştientă a tuturor forțelor de productie, a tuturor celulelor economice ale țării. Adevărata luptă socială care se dă astăzi este de ordin intelectual şi organizatoric. Instituțiilor sterile şi exploatatoare ale societății vechi trebuiesc opuse creațiile noui, puternice şi vii ale unei generații desrobitoare. Acesta este postulatul vremii noastre. Mihail Stelescu a simţit această chemare a timpului, a conceput-o cufundată în funcție de elementele creatoare, de bază ale neamului nostru — în Românism, — şi isbind în halucinațiile sanguinare ale unui pretins curent înoitor, cum şi în ereziile comunismului, a deslănțuit cruciada energiilor româneşti pentru organizarea şi umanizarea vieții sociale.
Steagul luptei desfăşurat de Mihail Stelescu şi înobilat prin jertfa lui fâlfâie continuu la „Cruciada Românismului”.
Mihail Gheorghian
Cruciada Românismului - Anul II, nr 88 din 30 august 1936
Dacă doriți să distribuiți: