Părinții mei n’au ce mânca...
Și zău că e frumos să vezi așa ceva
Când stai între grădini și abator...
Și totuș au muncit în viața lor
Că unul și-a pierdut un ochi, iar altul un picior...
Dar asta e eu totul altceva.
I-atâta de frumos să-i vezi pe amândoi
Niște biete umbre cu aspect, de strigoi
Și totuși totdeauna atâta de cuminți,
De parcă din biserici au coborît doi sfinți,
Că eu mă mir și mă întreb:
De atâta frumusețe nu mi-am eșit din minți?...
Mă uit în apa ciobului dintr’o oglindă
Și mă văd huidumă până’n grindă,
Cu umeri lăți și pumni de haidamac.
Că aș putea cu pumnii mei să sec un lac,
Să fulger un oraș, sau să dobor un munte.
Și aș putea să fac mai multe...
Și zău, că e frumos să vezi așa ceva
Când bieții mei bătrâni n’au ce mânca.
Și mă întreb din nou: De ce
Nu pot să fac nimic din toi ce vreau și tot ce e?
Și-aștept cu brațe leneș răstignite
— Intre grădini și abator —
Sfârșitul zilelor neîmplinite.
Când aș putea să fur sau să omor.
Să satur foamea tuturor?...
Dar bunii mei... și dragii mei..
— Ce ’ntotdeauna-au fost cuminți, —
Atâta mi-au vorbit de legi și Dumnezei,
Că-i mai frumos să moară ca doi sfinți
Fără vinul sângelui în suflet
Și fără trupul Domnului în dinți..
CONSTANTIN BĂRCĂROIU
Cruciada Românismului - Anul I, nr 13 de joi, 28 februarie 1935
Dacă doriți să distribuiți: