Lumea creştină care ua făcut din Crăciun o sărbătoare a copiilor şi o îmbuibare a trupului, a neglijat semnificaţia adâncă a acestei aniversări anuale a nașterii Mântuitorului.
Acela care e sărbătorit de Crăciun nu este Mântuitorul ci o invenţie păgână şi copilărească Moş Crăciun.
Nu vreau să cred și să atribuim vreunei societăţi masonice această insistentă încercare de înlocuire din mintea publicului a aniversării Mântuitorului cu Moş Crăciun.
In afară de Bisericăm unde sărbătorirea naşterei se oficiază în cadrul unei slujbe obişnuite, strada, gazetele şi tot ce e reclamă şi poate aminti omului că e sărbătoare, toate îi vorbesc de Moş Crăciun şi nicăieri de Isus Hristos. Ce e Moş Crăciun decât o paiaţă de cârpe roşii, care aprinde imaginaţia copiilor și sapă de mici în sufletele lor dragostea interesată de un dar cât mai bogat.
Moşul Crăciun ucide Dumnezeirea din copii, sădeşte interesul şi în locul unei realităţi creiază basme, ca mai târziu să atribuie Dumnezeirei aceiași inventivitate.
Dacă n'ar exista obiceiurile noastre minunate de a umbla cu steaua şi cu vicleimul, în cadrul cărora se desfăşoară în cântece toată povestirea naşterei Mântuitorului, de mult Crăciunul ar fi fost deformat, ajungând o sărbătoare păgână a unei paiaţe inventate.
Mă uit cu câtă evlavie sărbătoresc oamenii aniversarea naşterei a câte unui om mare. Cu câtă sfinţenie sânt evocate faptele geniului şi cât sânt de discutate atitudinile şi semnificaţia vieţii celui sărbătorit. Totuşi, în jurul aniversării Mântuitorului, oamenii în afară de cozonaci şi sarmale nu vor să-şi explice nimic.
Naşterea Domnului e de fapt adevărata sărbătoara omenească, singura sărbătoare justificată.
Paştele e o aniversare a bestialități din om şi o biruință a divinității în timp ce Crăciunul e sărbătorirea omului.
Prin naşterea Mântuitorului, oamenii au luat contact direct cu Dumnezeirea si semnificaţia acestei naşteri pentru noi, oamenii, are un rost social înoit de care nimeni încă nu a ţinut seamă.
Legătura omului cu Dumnezeu, care e perpetuă, se dovedeşte tocmai prin această aniversare.
Divinitatea n'a creiat numai omenirea şi ca s'o lase apoi în voia soartei. Divinitatea nu s'a păstrat în nepătrunsa ei fiinţă, departe de creaţiunile ei. Divinitatea n'a creiat niste viermi numiţi oameni care să se sbată în mizerie şi durere în timp ce Ea s'ar complace într'o izolare desinteresată şi rece, dispreţuitoare a durerilor omeneşti.
Forţa divină care a creiat această omenire, care a suflat viață omului şi a animat lutul, a coborât material şi a trăit între oameni, iar azi îşi verifică prezenţa Ei spirituală, prin frământările sufleteşti şi de conștiinţă a oamenilor.
Dumnezeul creator „s'a făcut om” nu pentru a face pe oameni să creadă în El. Era suficient și poate mai mult ca prin puteri supranaturale să dovedească omenirei existența Sa și s'o supună voinței Sale.
Mântuiturui, după cum îi şi este numele, a venit să mântuiască lumea. S'o mântuiască, adică s'o îndrepte dela păcatul strămoşesc de a nu şti cum să-şi croiască viaţa. Deoarece Păcatul strămoşesc nu trebuie înțeles în sensul obscen şi pornografic prin care se „glumeşte“ azi în toate cercurile omeneşti. PACATUL STRĂMOŞESC ESTE NERESPECTAREA PORUNCILOR DIVINE.
De aceia Dumnezeirea, văzând că nu poate îndrepta omul prin porunci divine directe, sa întrupat pentru a-l îndruma prin miiloace omeneşti; prin exemple palpabile.
Deci întruparea Domnului are o semmnificaţie socială.
Naşterea Lui a fost cauzată tocmai de necesitatea unor norme de viață de dat oamenilor. Norme de viaţă socială, nu numai religioasă.
Isus Hristos n'a predicat ritul valorării lui Dumnezeu, el n'a dat norme de organizare religiioasă. A spus numai „Crede şi te vei mântui“, iar restul predicilor Lui au fost norme de viață socială şi morală. Nici politicul n'a lipsit din viața lui Isus. Spun politic în sensul cel just a cuvântului, Despre politic vorbind, Mântuitorul a spus: „Împărăția mea nu e în lumea aceasta", deoarece El era Dumnezeu.
Dar El, Dumnezeul care predica şi propovăduia legile după care putea fi demn de Impărăţia Lui, tocmai prin această dădea normele sociale ale organizărei oamenilor.
Creştinismul este doctrina socială cea mai complectă, cea mai morală, adevărata cale de urmat pentru a ne apropia de perfecţie.
Iată dece spuneam că aniversarea naşterei Domnului e cea mai mare sărbătoare omenească.
Comunismul vine şi propovăduieşte pacea între oameni, uitând că acest lucru l-a făcut Isus ca mult înaintea lui. Si totuş, comuniștii sânt primii care-l răstignesc pe Isus a doua oară. Dece? Comuniştii ar fi trebuit să facă din Mântuitorul şeful lor spiritual şi ar fi cucerit omenirea. Dar tocmai dărâmarea lui Hristos şi propovăduirea în forme omeneşti a vorbelor Lui divine dovedeşte un interes de ÎNLOCUIRE PERFIDĂ de către cineva DUŞMAN AL CREȘTINISMULUI a doctrinei Mântuitorului printr'o doctrină falsă și mmincinoasă. Spun mincinoasă deoarece acei care spun oamenilor iubiți-vă, urăsc pe acel ce'a fost cel mai bun dintre oameni, pe Mântuitorul Hristos care a dovedit iubirea cea mai mare pentru oameni.
Iată deci cum comunismul se dovedeşte o unealtă de ură, mai ales că printre conducătorii lui se găsesc, în majoritate, urmaşii acelora ce l-au răstignit pe cruce şi îl neagă si azi.
Acţiunile noastre omeneşti — sociale, nu le putem despărţi de preceptele divine. Dumnezeirea nu s'a întrupat pe pământ pentru a ne face să adorăm cerul, ci să înălțăm pământul.
Din doctrina creştină să scoatem normele de viaţă ale omului ce vrea să fie conducător oamenilor. Din vorbele Mântuitorului să culegem jaloanele morale pe a căror bază să întindem firul conducător al vieței omului în social. Din pildele Mântuitorului să extragem normele de muncă, de armonie și multe, multe învățături pentru realizarea unei vieţii sociale mai bune.
Dacă partea technică o putem descoperi din fenomenele experimentale ale vieţii, partea morală nu o putem inventa aşa cum ne place, ci o găsim întreagă în litera creştină a învățăturii Mântuitorului.
Biserica e una, doctrina creștină o alta.
Biserica e forma exterioară a adorării divinului. Este altarul pe care sufletul oamenilor arde tămâia recunoştinţei faţă de imensa putere Dumnezeiască, măreaţă prin aceca că îngenunche pe om ridicându-l.
Deoarece omul în clipa aceia nu se umileşte, ci îngenunche sie însuşi, adică divinului şi înaltului din sufletul său. Biserica e regăsirea intimă a omului în ambianța Dumnezeirii. Doctrina creştină e învăţătura practică a aplicării divinului în viaţa omenească.
Acest divin însă, nu în forma lui contemplativă ci în accepţiunea lui practică, socială.
Iubirea de om e un precept social, respectul legilor, la fel, nivelarea dintre oameni, deasemenea.
Iar la baza tuturor acestor îndrumări, morala, cinstea desăvârșită, cultul muncii și respectul adevărului.
Indârjirea până la sacrificiul personal e unul din exemplele creştine şi respingerea crimei ca armă de luptă.
Lipsa de lașitate şi curajul afirmărei crezurilor tale este iarăşi o învăţătură creştină.
Grija de cei flămânzi şi de cei a căror foame este pâinea, dar şi de cei a căror foame este dreptatea.
Alinarea suferințelor, îndreptarea păcătoşilor, cultul frumosului sufletesc, iată atâtea probleme sociale de care se ocupă doctrina creştină.
Social şi politic în acest sens însemnează viaţă nouă, însemnează ridicare către perfecţie și aceasta trebuie să fie ţinta noastră.
Restul e fariseism. Luptă personală pentru ridicare de temple uzurpatorilor dreptăţei.
Aceşti farisei ai timpurilor moderne sânt oamenii partidelor politice de toate nuanțele. Nici unul din ei nu e preocupat de gândul de a face o legătură între divin şi social. Niciunul din ei nu e preocupat de o ridicare efectivă a omului. Fie că religia e speculată sentimental pentru a culege aderanți, fie că religia e repudiată, fie că e considerată ca un accesoriu necesar în clipe de restriște.
Pentru NIMENI ea nu are acceptuire socială si aci e marea greşală.
Măntuitorui a fost cel mai mare organizator şi a avut cel mai desvoltat simţ politic în sensul că politic însemnează „grija de mulțime“.
E drept că Mântuitorul, fiind Dumnezeu, nu a practicat compromisul şi ne-a dovedit că tocmai preferând să fie sacrificat la 33 de ani A ÎNVINS. Avertisment laşilor care îşi apără viaţa clănţănind din dinţi sub pretextul că apără o mişcare.
Noi, oamenii, dacă nu putem urma Pe Isus în sensul divin, perfect, putem însă să-l urmăm în sensul social întocmai.
Vom fi şi noi răstigniţi.
Poate că va fi singura dovadă că am fost discipoli credincioși. Dar şi drumul nostru va fi tot biruitor.
Pantru acei care ar rămâne miraţi că ce are de-a face socialul cu religia, şi politica cu cerul le voi răspunde.
Scopul unei țări și al omenirii mu este îmbogățirea, nu este plăcerea şi găsirea de posibilităţi pentru a le satisface.
Dacă ar fi ca un bun program politic să mă ducă la o bogăţie a tuturora celor din ţara mea, pentru ca toți să poată petrece cu şampanie prin cabarete, atunci aş prefera ca toţi să moară de foame.
Noi trebuie să urmărim o bună stare socială nu individuală, ci toţi să poată trăi omenește, iar prisosul să fie închinat virtuţilor morale şi nu stomacului şi instinctelor bestiale.
Iată că astfel creştinismul işi găseşte o accepţiune perfectă în social, iar acei ce vor să dea neamului lor o viaţă nouă spirituală, nu trebuie să uite că dacă Dumnezeirea a creiat pe om, cu atat mai mult omul nu poate avea cugetul mai înalt decât al divinităţii.
Noi sântem creaţiunile unei forţe pe care nimeni n'o cunoaşte, mulţi o negăm, dar toţi o simțim nu numai din punct de vedere material, ci mai ales din punct de vedere spiritual. Şi atunci, prima noastră datorie e să ținem seamă de învăţătura Mântuitorului.
Si nu să o înterpretăm ca nişte falși farisei. Să nu răstălmăcim cuvintele pentru a ne trage spuza pe turtă, ci să primim faptele, căci în creştinism „da“ e „da” şi „nu” e nu. „Da“ nu poate fi câteodată şi „nu“. Creştinismul n'are jocuri de cuvinte. Dumnezeu n'a predicat minciunile convenţionale ale lui Nordan şi nici iscusinţa lui Machiavelli.
Nietsche e poate cel mai aproape de orbita lumei creştine, cu diferenţa că creştinismul crează, nu doar purifică.
Iată deci că această zi de sfântă aniversare e o sărbătoare fără posibilitate de apreciere a oamenilor.
Nu către păgâna făptură a lui Moș Crăciun să se ridice mâinile copiilor, ci să le îndrepte către leagănul Mântuitorului care e exemplul viu al vieţei integrale pe care trebuie să o ducem.
Eu îmi plec genunchii în această zi sfântă către veacurile trecute şi retrăesc împreună cu Cruciații clipa sfântă când steaua s'a oprit deasupra staulului sărăcăcios pentru a vesti omenirii că Dumnezeu a trimes omului, în afară de facultatea de-a trăi, şi dreptul de a gândi și a se înălța către divinitate.
MIHAIL STELESCU
Cruciada Românismului - Anul II, nr 54 de Crăciunul anului 1935
Dacă doriți să distribuiți: