Prin noaptea înstelată drumul se prelungeste monoton printre lanuri de porumb și întinse miriști nude pe care le-au năpădit buruenile. O cumpănă ne privește amenințătoare.
...Și sate de șes, lungi, rare se resfirau pe întinsul câmp mângâind privirile cu zâmbetul cald al unei ferestre luminate.
În depărtare se aude glasul răgușit al unui cocoș... Altul îl îngână... și altul...
Maglavitul venea spre noi.
Se vedeau uliţi umbrite, case pitulate sub streșini de jucărie, oameni pitici ca furnicile. Printre salcâmi se ridică o biserică şi mai la vale un cimitir mic, rustic si rânduit în straturi ca o grădină.
Totul aici e simplu, bătrân, cuminte.
Ne intâinim cu pâlcuri de oameni simpli ce discutau în taină, înfricosindu-se. Veneau pe jos cale de săptămâni.
De unde veniți? O căruţă veche, trasă de un cal bătrân, ducea la locul minunat un suferind.
— Dela Clui... De două săptămâni pe drumuri... Doar de vom ajunge, îngână omul dând din cap, apoi ne privi încrezător.
— Dumnezeu să-i dea alinare! Si plecăm.
Nu se vorbeste decât despre Petrache și minune.
O fetiță îmi întinde o fotografie a ciobanului si o carte „Minunea dela Maglavit“.
De altfel o mulțime de copii ne înconjoară, care mai de care mai voios.
— Luati si dela mine...
...Şi dela mine.
Ne încolonăm într'un sir de căruțe și mergem spre casa lui Petrache.
Casa are o înfățişare simplă: cu trei camere,. una în care doarme, una drept antreu, iar alta bucătărie. Deasupra bucătăriei un mic pătul. Tencuită pe dinafară cu pământ galben, iar pe dinăuntru tencuită și văruită.
În Camera în care locuește, aranjate într'o ordine plăcută, un pat modest din lemn de salcâm, o ladă cu ţoale, o oglindă la care sunt câteva fotografii, șase icoane, o troiță si încă o iconiță atârnată pe un covor.
În curte lume multă. Intră oricine. Nimeni nu se sfieşte.
— Unde e Petrache, întreb pe cineva.
— E la tâmplar, i-a făcut ușile. Le privesc. Demne de admirat.
— Dar nevasta?
Îmi arată o femeie scundă, putin cam bătrână, ce umbla după treburi.
Am găsit pe Ciobanul Mihaiu de Burda.
— De unde esti. mă, băiatule?
— Din Vâlcea. — răspunse el privindu-mă fix.
— Tu esti băiatul acela care te-ai făcut bine și ai rămas aci să păzeşti oile lui Petrache?
— Da, domnule.
— Şi-ai fost bolnav rău? Ce-ai avut?
— O slăbiciune trupească din cauza căreia nu puteam lucra nimic. Am auzit și eu de întâmplarea de aici și am venit ca să mă rog lui Dumnezeu căruia îi mulțumesc că m'a făcut bine., Acum păzesc oiie lui Petrache.
— Vei sta mult aici?
— Până la primăvară — şi apoi plec acasă.
— Câți ani ai?
— 22.
— Păi, dece esti așa de mic la statură?
— De, domnule, dacă așa sunt eu — zise băiatul râzând copilăreşte.
Stând așa, a venit și sotia lui Petrache. A intrat drept în casă, unde-i era culcat copilul.
O femeie modest îmbrăcată care răspundea la toți cu foarte multă bunăvointă.
Înăuntru am găsit o femeie care venise cu 2 copilași bolnavi, așteptând pe Petrache să se roage pentru sănătatea lor.
Fără a spune în ce calitate, am întrebat-o direct:
— Spune, Veto, i-adevărat ce spune lumea că Petrache nu s'a alăptat la mama lui Miercurea și Vinerea?
— Nu'i adevărat. Și-o să vedeți când o veni c'o să spuie acelaș lucru.
— Dar că-i gătește un moş de 83 ani si nu mai mănâncă ce gătești tu?
— Doamne, domnule. Ce mai scoate și lumea asta. Eu îi gătesc si eu îl spăl asa cum am mai făcut și înainte de a i se arăta lui Dumnezeu.
— Felul de trai s'a schimbat de când cu arătarea dumnezeiască?
— Cu nimic. E acelaș Petrache de mai'nainte.
Mă pregăteam să plec spre stână, deoarece se svonise că Petrache e acolo. Când să ies din casă, se oprește o căruță din care coboară Petrache. A intrat imediat în casă și a întrebat dacă e ceva gata de mâncare.
A luat o oală cu iaurt din care a gustat o singură dată. Apoi a mâncat un strugure.
L-am privit: E un om slăbuţ cu niste ochi vii. Pe cap o pălărie ciobănească. O frumoasa cămașă albă cusută cu râuri o vestă neagră, în picioare opinci şi peste ciorapi, nojite. E elegant și zic frumos.
— Bună ziua, Petrache!
— Bună ziua, mă, da cine eşti tu?, îmi zise într'o limbă cam peltică.
— Sunt dela o gazetă: „Cruciada Românismului“, care apare săptămânal pentrucă suntem săraci și nu vrem să primim bani
din altă parte.
— Lasă, cinstiți să fiţi, c'așa a zis Dumnezeu, să fim cinstiți, să nu furăm... Ai, da pe tine te-a trimis ăl mai mare al vostru la mine?, mă întrebă el privindu-mă fix si cu o bunătate copilărească.
— Da, Petrache, el m'a trimis pentru că vrea să scrie ceva nou despre tine. Şi ia spune-mi, ai trăit bine cu soția ta?
— Nici-o gâlceavă, — adresându-se sotiei sale o întrebă:
— Ia, ai luat bătaie dela mine?
— Niciodată, a răspuns femeia care la rându-i mânca dintr'un strugure. Si apoi Petrache, glumind, m'a întrebat:
— E frumoasă ea?
— Nu prea e, esti mai frumos tu.
— Ei, i-am spus eu ei că eu sunt mai frumos.
— Păi, domnule, interveni soția râzând voios, lui îi place cănd îi spui că el e mai frumos.
Şi Petre Ciobanul mi-a zis:
— Scrie aci la gazeta voastră: Țin la ea (Veta) mai mult ca la alte femei. Şi când m'am însurat nu m'am gândit la femei frumoase și am luat pe cine mi-a spus inima și Dumnezeu.
Şi continuând ma întrebat:
— Mă, care zici că e ăl mai mare om din țară?
— Regele!
— Mă, dacă ăla e ăl mai mare om din țară, să facă dreptate țării, să meargă cu toată dreptatea. Să vie aici să-i spui ce mi-a spus Moșu, ca el să dea ordin să nu facă contra celor ce-a spus Moșu ăla cu curte; că, hă, o să vie prăpăd și e păcat să murim toți din cauza lor.
După ce Petrache m'a pus să-i citesc cele ce-am scris, mi-a mai spus:
— Nu știam carte și-acuma pot scri numele meu.
Mi-a luat creionul și, pe o bucată de hârtie, și-a scris numele. Scria o literă, apoi gândea și iar scria. Ca un elev sârguitor. Apoi mi-a dat-o zicându-mi:
— Na, s'o publicaţi, și să-mi trimiteți și mie gazetă de-a voastră. Şi-acum, du-te să te'nchini că eu mă duc să spun la lume ce mi-a spus Moșu.
Mi-a strâns mâna și-a plecat.
EUGENIU SILVESTRU
Cruciada Românismului - Anul I, nr 39 de joi, 5 septembrie 1935
Dacă doriți să distribuiți: