Cineva spunea într'un săptămânal de duminica trecută că: „ceeace caracterizează fundamental pe intelectuali e teribila lor sterpiciune. Puşi în faţă cu viaţa, oamenii aceștia nu rodesc nimic nou. Cu ei, Sau fără ei, viaţa e aceiaş, minus câteva poze decorative. Sunt automaţi în înţelegerea vieţii, fără pătrundere la miezul ei, săraci în reacţiuni, incapabili de entuziasm, neaderenţi la taină, neapți deci pentru creaţie: oameni inutili”.
Dacă nu ader la exagerata sentință de „oameni inutili”, sunt totuşi pe de'antregul de părerea autorului rândurilor de mai sus. Căci vădit că intelectualismul este departe de a exista în vre-una din manifestările vieţii. Întotdeauna se află sau în afara acestor manifestări, sau vine apoi pentru a le fixa decorativ, pentru iubitorii de anecdotă istorică şi niciodată ca învățământ, deoarece nu detaliul istorie se repetă ci generalul. Pătrunderea intelectualului în fenomenul vieţii este subiectivă, incapsulată în logică şi în formule. Ori viaţa nu merge nici după formule şi, mai ales, nu merge după logică.
Și dacă nu ader la sentința de „oameni inutili”, este din cauză că intelectualul îşi are rosturi în gimnastica minţii, frământând prin producția lui, creer şi suflet şi pregătindu-le inconştient pentru o înfruniare mai subtilă cu viața care numai prin subtilitate poate fi câștigată și implicit condusă. Voi da un exemplu lămuritor în această privință. Din antichitate şi pană astăzi problema Statului și mai ales a cetăţeanului, a framântat cele mai luminoase şi intelectuale minţi. Toate soluţiile aveau acelaş defect comun, caracteristic intelectualității, adică mijlocul extrem aşa că: unul vedea mântuirea în egalitatea desăvârşită — ca și cum Statul ar fi o societate pe acţiuni — alţii indivizarea cetăţenilor întrun număr de clase stabilit de lege, alţii în desfiinţarea Societăţii.
Toate soluţiile, rezultatele unor jocuri de logică si de subtilă percepere, suferă de lipsa lor de valoare concretă, adică nu se pot aplica. Până aici intelectualul este „inutil”, fiindcă se amestecă în detaliu, unde numai viaţa are dreptul de a dicta.
Vine însă Platon, care, după Socrate, accentuează că la baza Statului trebue să fie un principiu etic, şi că nu de bunurile extreme depinde în ultimă înstanţă fericirea și trăinicia Statului, ci de sentimentul de dreptate şi de virtutea sădită în sufletul cetăţeanului, reducând astfel problema Statului la o problemă de educaţie şi confundând politica cu morala.
Totuşi, deși această concepție inspirată după Socrate, care punea preţ pe desăvârșirea lăuntrică a omului, este mai mult de domeniul moralei decât al polilicei, totuşi privind-o din punct de vedere al vieţii scapă aportul intelectual de epitetul „inutil” deoarece emite un adevăr general, întotdeauna valabil și întotdeauna existent.
Ceeace este însă fatal intelectualismului sunt tocmai frământările sale. O problemă de viaţă pusă în discuţia intelectuală este cuprinsă într'un proces de presupuneri şi apoi trecută prin filiera logicei îndreptată către soluție. Acest proces de rezolvare însă, nu rezolvă nimic, deoarece viața nu nunai că nu ascultă de el, dar trecând peste el, loveste pe acel care încă în discuție se pune cu pieptul în contra evenimentelor. Ori un eveniment trecut în lumea intelectuală, naşte în jurul său atmosfera intelectuală care este prin excelenţă molipsitoare. Şi atmosfera intelectuală poartă în ca germenul inerţiei, adică a discuţiei de Agora, a discuţiei zadarnice.
Deaceea cazul naţionalismului nostru este dureros. Pornit din viaţă, ca o avalanșă, a fost îndreptat, de cine nu se poate sti, către atmosfera noastră intelectuală. Îndreptat către această linie moartă, primejdioasă mai ales, atât timp cât noi nici nu avem intelectualism ci, în genere, un perfect semi-doctism, naționalismul a fost băgat în seria unor interminabile discuții, nenorocite prin sterpiciunea lor şi prin diversiunea pe care o creează. Naţionalism înseamnă poporul românesc, cu nevoile şi dezideratele lui. Naţionalism nu înseamnă o continuă lamentare a acestui popor către factori exteriori, reclamând continuu pe străinul care a venit în casa lui şi l-a jefuit, adică pe străinul de mii de ori inferior lui numeric şi pe care, dacă s'a simțit primejduit de el, nu l-a luat de guler să-l dee peste graniţă.
Nu aceasta înseamnă naționalism. Aceasta nu este altceva decât intelectualism naţional, adică produsul unor frământări în creer, care se manifestă printr'o continuă şi jalnică lamentare.
Noi nu avem nevoe de lamentări în naționalismul nostru. Îl înţelegem pentru început defensiv. Adică așa după cum procedează țăranul nostru căruia nimeni nu îi poate contesta autenticul său naționalism şi care cere pământ, plug, sămânță şi oameni cari să-l educe să muncească şi care ţăran se încearcă a fi pervertit de intelectualul nostru punându-i-se în minte în loc de constructivism, anarhie si destructivism.
Noi avem nevoe să fim gospodăriţi şi educați în muncă. Și atunci când prima etapă a naţionalismului se va fi terminat, atunci când individul va ști cum să muncească eficient, cum să-și ceară un drept, cum să-şi indeplinească o obligaţie, cum să-şi speculeze munca, atunci când românul va fi înstărit pe pământul său, atunci faza a doua va începe.
Atunci românul se va ridica pe vârfurile picioarelor şi va privi în jur. Și dacă în drumul său va întâlni bolovani străini, atunci nu logica, ci nebunia va trebui să conducă. Cine nu va apuca să fugă, va fi strivit. Naționalisinul ofensiv, este nu o lamentare de inferiori, ci un drept al unui neam superior.
Și neamul superior nu îşi discută soarta dușmanului, o nimiceşte.
PAN VASILE VANDORO
Cruciada Românismului - Anul I, nr 23 de joi, 16 mai 1935
Dacă doriți să distribuiți: