Testament politic al unui martor al timpului nostru *)
Acela pe care compatrioţii lui Voltaire îşi fac o plăcere în a-l numi „francezul de mijloc”, nu bănuie poate, întotdeauna, rolul din ce în ce mai îndrăsneţ de „procuror al umanităţii”, pe care un alt francez se încăpățînează să-l joace, de preferinţă, în ţările noastre balcanice. Acest francez nu este „de mijloc”, ci este „amicul U.R.S.S.ului, peste tot unde acest U.R.S.S. nu şi-a purtat încă tăvălugul său asupritor.
România este în această situaţie, însă numai pentru timpul care ne desparte de „viitoarea ultimă” dată, apoi totul se va sfârşi cu tot sprijinul marilor ei aliaţi. Dar, pentru un moment, ea are fericirea de-a nu se înumăra printre Republicile Uniunii Sovietice. Şi accentuez că este o fericire asta pentrucă eu sunt un Stan Păţitul.
Alţii, la noi, ştiu mai puțin ca mine sau deloc. Nu vorbesc de țăranul român, mai ales cel din Basarabia, care de șaptesprezece ani priveste cum — iarna pe ghiaţă, vara în înnot, — cetele de fugari sovietici îşi lasă sub grindina plumbilor „proletarieni”. trei sferturi din numărul lor.
Nu. Țăranul român, cu toată trista sa robie de totdeauna, nu este el acela care suspină după regimul de peste Nistru.
Sunt mai de grabă oarecari intelectuali de dubioasă celebritate, toţi hrăniţi la ieslea burgheziei. Şi cum le este teamă să-şi spună, pe faţă, comunişti, găsesc că-i mai şiret să se numească „antifascişti”. În această calitate, ei reuşesc, în scurt timp, să facă propagandă sovietică, adică : să agite clasele exploatate ale naţiunii, svârlindu-le în gura neiertătoare a mitralierelor, cum s'a şi întâmplat anul trecut, cu nenorociţii muncitori dela atelierele Griviţa. Toată lumea ştie că în asemenea momente tragice, numai turma moare. Păstorul... „antifascist” dispare, într'un fel sau altul, astfel că totul s'a petrecut numai cu cei trei şefi, ridicaţi din învălmăşeala sângeroasă a atelierelor dela calea ferată; sunt aproape două luni de când, la Craiova, în plină zi au fost răpiţi de sub puternică escortă; au rămas pentru totdeauna dispăruţi într'o călătorie, cu siguranţă, mai plăcută decât aceea a generalului Kutiepov. Cât priveşte muncitorii răsculați, ei rămân să ispășească prin pedepse neomeneşti rebeliunea necugetată.
Aceasta este întreaga operă sovietică din lume. Istoria va cere odată socoteală „patriei proletariatului”.
Ca să se convingă de visu de soarta crudă, pe care de curând, burghezia noastră a rezervat-o unuia dintre acești „antitfascişti”, salahor al acestei opere sovietice din lume, vechiul meu prieten Francis Jourdain a primit să joace rolul de „procuror al umanității” pe malurile Dunării noastre. Această vizită i-a adus o „scrisoare deschisă” din parte-mi, apărută în ziarul românesc de dreapta „Curentul”. Jourdain mi-a răspuns prin „Monde”, numărul dela întâi Februarie, care reproduce, cu surle şi fanfare, scrisoarea mea, prefațând îndreptarea mea „către fascism” și înumărându-mă diu nou printre „victoriile capitalismului”.
Desigur, aşa cum n'a fost nimic adevărat până acum, nu este nici de astă dată. Fasciștii şi capitaliștii mă cunosc mai puțin decât prietenii mei de ieri, dar ei au cinstea — pe care comuniștii o ignoră — ca să recunoască pe tăcute că ura mea împotriva comunismului, veche de când lumea, nu este un simplu flirt şi nu va fi niciodată „o haină întoarsă pe dos”, așa cum o spune finul şi spiritualul burghez Francis Jourdain între paranteze, trăgând cu ochiul spre galeria sovietică.
Sărman Voltaire... Eşti atât de șubred...
Scriu aceste rânduri, fără să mă asigur mai întâi dacă vreun ziar parizian va binevoi să le dea ospitalitate. De altfel, vorbesc ca din fundul unei fântâni. Dar trebue să vorbesc. N'o fac pentru a mă apăra. Nici nu poate fi vorba de o apărare, aceluia care şi-o ţine dinaintea unui tribunal de rea credinţă.
Mai mult, nu o fac cu intenția de a-mi propaga covingerile. Stiu bine că merg contra vântului.
Dar mai este si o altă frumuseţe decât aceia de-aţi recunoaște falimentul vieţii şi de a-l spune unei lumi surde. E ceeace fac în opera mea. (O operă care va rămâne neterminată, ceeace mă întristează nespus). E ceeace fac în articolele mele, atunci când am ocazia.
Strig fără încetare credința mea absurdă. Asta îmi dă puteri ca să-mi suport viaţa de bolnav, după ce m'a ajutat să înving provizoriu moartea. Şi țin ca să se ştie că strigătele mele sunt dezinteresate. Opera mea, reacționară în toate sensurile, nu mă mai hrăneşte. Pentru articolele mele reacționare, la fel ca şi opera, nu primesc nici un ban. Trăesc mai degrabă din pomana altora. O pomană care nu-mi cere nici schimbare de idei, nici menajamente şi nici tăcere. Aşa cum face ultimul cerșetor.
V'aș ruga să credeţi că după douăzeci şi opt de ani de muncă manuală şi încă vreo alți zece de muncă intelectuală, merit această pomană, confirmând totdeodată şi tradiţia. Răsfoiţi-mi cărțile, priviţi-le dedicaţiile: am avut întotdeauna nevoe de cineva.
Dar cine nu are? Esta mai demn oare să latri pentru ciolan? Sau „să împrumuti” sume mari fără a le înapoia vreodată? Sau să te naşti bogat? Sau să te însori cu zestre mare? — E asta mai demn? Este aceasta o independenţă?
Oh! da. Destinele noastre sunt totdeauna drepte! Nu există libertate pe Pământ. Nu există decât posibilitatea sau imposibilitatea exprimării sălbatice a gândurilor tale curate. Si aceasta este tot ce e mai de preț pe pământ.
Nu scriu, deci, aceste rânduri ca să polemizez cu comuniștii. Nu am ochii ațintiţi către absolut nici o galerie. Dar, în sfârşit, mă silesc din toate puterile, dela 1929, să fac o mare plăcere galeriei sovietice, recunoscându-i că sunt un „vândut”, un „inspector al Siguranței”, "un trădător” și acum, prin gura lui Francis Jourdain, un „patriot”, un „antisemit” şi un „fascist”.
Dar „vândut” nu pot să fiu pentrucă întreaga mea viaţă probează că am preferat întotdeauna milostenia aproapelui în locul ciolanului, ea fiind dintre tonte scăderile inerente existenții, singura care nu-ți cere să abdici dela ideile sau sentimentele tale. „Inspector polițienesc” n'aș fi putut fi, nu pentrucă acest meșteșug nu s'ar putea practica într'un fel destul de onorabil. (Probă „Ghepeu” sufletul comunismului), ci pentrucă sunt inapt din două motive: din cauza incapacității mele şi a boalei, care m-a ţintuit în pat. Cât priveşte „trădarea” mea, n'am trădat decât dogma comunistă, de care Jourdain recunoaște că mi-am râs întotdeauna. Comunismul meu era dreptatea şi libertatea conștiinţei, adică exact ceeace Sovietele au extirpat la ele, acasă, şi vor să extirpeze oriunde aceste două biete valori spirituale mai rezistă încă teroarei roşii.
Fiindcă — şi aici vreau să fac o mare plăcere galeriei sovietice — astăzi este istoricește stabilit că dacă umanitatea suferă din cauza fascismului, asta o datorează în primul rând teroarei roşii. Ba mai mult, atâta timp cât această teroare nu va fi înăbușită prin metode italiene, oriunde va voi să se impună, afară de Rusia, omenirea are toate şansele să nu-şi găsească niciodată soluţii ştiințifice şi cinstite pentru vindecarea marilor sale rele.
Dar umanitatea e singură stăpână pe pielea ei. Și dacă comuniștii o ispitesc — „pajalouiste”!
Îmi mai rămâne sfidarea lui Francis Jourdain: „patriot”, „antisemit”, „fascist”.
Ei bine! dacă aţi avut nenorocirea de-a fi Patagon — așa cum e oricine afară de comunist — şi să spui că Patagonia există, că o iubeșţi și vrei s'o aperi de comunism, devii imediat „patriot”, „antisemit”, „fascist. Dar, pentru Dumnezeu, de ce? Tu nu te simţi nimic din toate acestea, nu eşti decât un biet Patagon! Si pentru ce un Patagon să nu valoreze cât un comunist?
Să vorbim acum despre Patagonia mea.
România antebelică avea o sută treizeci de mii de km. pătrați, şi sapte milioane de locuitori, aproape toți ţărani şi Români, vorbind o singură limbă, lipsită de orice dialect. Mai avea încă vreo trei sute de mii de Evrei, unii bogaţi, cea mai mare parte nevoiaşi. Si cum se și cuvine, aveam micul nostru antisemitism universitar. — Patagonul având totdeauna nevoie să se scarpine undeva, iar evreul pretându-se de minune.
Astăzi, România se întinde pe aproape trei sute de mii de km. pătraţi și numără peste optsprezece milioane de locuitori. A ajuns, în sfârșit, România Mare, pentru care au suspinat generaţii de intelectuali născuţi sub „dominație străină”. Transilvania, Basarabia, Bucovina, provincii imense, care au dublat vechiul teritoriu, iată-le căzute în poala Patriei Mume.
Dar în acel moment, buna și bătrâna Mamă, a observat că acum aproape un sfert din locuitorii care îi populează noua casă sunt recrutați dintr'o „neghină” care i-a fost impusă prin tratate și care se cheamă națiuni minoritare, socotite la patru milioane de suflete, dintre cari jumătate sunt Evreii. Aceasta a displăcut puternic naţionaliştilor noştrii, care și-au adus aminte de vorba cinică a lui Ion Brătianu: „Vrem Transilvania, fără transilvăneni”. Trebue să credem, totuşi, că a vrut-o chiar cu transilvăneni. Pentru că el este acela care a dus ţara în război alături de aliaţi.
Dar asta n'are așa importanță... Realitatea este următoarea: după şasesprezece ani de viețuire comună cu minoritățile, toate straturile sociale românești s'au unit, ca să proclame „pericolul străin” și mai ales „pericolul evreesc”. Se spune că trei sferturi din industrie şi comerț și, prin urmare, majoritatea slujbelor, mari sau mici, pe cari le au aceste două ramuri de activitate — sunt acaparate de minoritari. Evreul, care astăzi asaltează și funcțiunile publice, stăpâneşte presa, voind chiar dominarea însăşi a guvernului. Mai sunt acuzaţi Evreii că, sub masca democraţiei,
lucrează la sovietizarea ţării.
Pe de altă parte, corupţia, cumulul, sinecura, nepotismul, jaful cel mare cu banul public, se practică pe o scară încă nemaipomenită, chiar la noi, cari suntem obișinuiţi cu astea de secole, ca o moştenire rămasă dela Turci si Greci, cari ni le-au infiltrat. Dacă am adăuga la toate aceste nenorociri ravagiile crizei, se poate usor înţelege pentru ce România care suferă nu se mai poate ridica împotriva aceleia care se bucură de favorurile unui regim pretins constituţional si democratic, ale cărui mijloace de guvernământ sunt: starea de asediu, cenzura şi teroarea electorală, practicate de toate partidele cari au guvernat după război.
România care suferă... Din oate categoriile sociale, trebue să recunoaştem că acela care este îngropat în cea mai neagră mizerie, este şomerul cu diplomă. Un singur exemplu destul de suficient: la recentul examen de capacitate, patru mii de candidati si-au disputat cele șasezeci de locuri vacante în întreg învățământul. Astfel, s'au văzut licențiaţi în drept îmbulzindu-se pentru locuri în Poliție, retribuite în provincie cu două mii de lei, și titraţi în farmacie căutându-şi angajamente de servitori.
Asta este fascismul nostru, asta este manifestaţia din stradă.
Desigur, la toate aceste rele, comunistul oferă leacul său universal: comunismul, soluțiile regimului care înflămânzește și ucide.
Dar Patagonul poate răspunsde — și dacă îmi place să fiu fascist şi să vă mut fălcile, ţie și tuturor acelor „democraţi” profitori cari vă simpatizează?...
Eu întreb: prin ce aberație, intelectualii, „amici ai U.R.S.S.” și „procurori ai umanității”, au ajuns să creadă și să vrea să convingă lumea, că dintre cele două violențe, fascistă şi comunistă, singură ultima are dreptul de a se manifesta pe întreg pământul?..
Am spus-o în ziua „trădării” mele şi de atunci ori de câte ori am avut ocazia, că omul învins nu mai are de ales între cele două terori şi că nu trebue să adere la nimic. Ori, nobilii servitori francezi, prietenii mei de ieri şi apărătorii feroci ai îndependenţii spiritului, au răspuns printr'o aderare în massă la teroarea roşie stalinistă.
Ei bine! neîmpăcata istorie și umbrele anualelor victime de pe urma comunismului, pentru cari ei n'au nici o milă, vor judeca pe toţi aceşti intelectuali, oricine ar fi ei.
Cât priveşte pretinsa mea activitate fascistă în România, ea este de natură publică si am definit-o printr'o serie de articole, apărute toate de curând în gazeta „CRUCIADA ROMÂNISMULUI”.
Aflându-mă grav bolnav şi reprobând toate organizațiile, cari, oricare ar fi ele, nu folosesc decât organizatorilor, am făcut cunoscut că nu pot acorda ajutorul meu moral, decât acelei mișcări naţionaliste, lipsită de orice violenţă, xenofobie şi antisemitism. Am mai spus, iarăşi, că în ochii mei, cuvintele „stânga” şi „dreapta”, dictatură” și „democraţie" n'au nici un sens.
Dar vreau să adaug acum ceeace urmează — şi aici voi a face o ultimă bucurie galeriei sovietice — deoarece intelectualii francezi puri au aderat la teroarea comunistă, pe care vor so impună lumii, eu recunosc compatrioților mei dreptul de-a adera şi ei la teroarea fascistă şi declar că dintre aceste două terori, ultima este mai puţin inumană și singura care nu angajează cu nimic responsabilitatea clasei muncitoare, fiindcă fascismul nu pretinde să guverneze „prin popor” şi nici „în numele proletariatului”, aşa cum o face comunismul.
PANAIT ISTRATI
Cruciada Românismului - Anul I, nr 25 de joi, 30 mai 1935
P.S. — Deasemenea trebue să desmint si o calomnie nerusinată. Revista „Monde”, vorbind în editorialul său despre un incident care s'a petrecut pe vremea călătoriei mele în România, în 19929, scrie: „Se ştie că a făcut parte dintr'o comisie de anchetă guvernamentală, pe vremea unor împușcări la Lupeni, de pe urma cărora au fost victime nouă muncitori şi că această Comisie a aprobat pe de-a'ntregul autoritățile”.
Ori, adevărul cunoscut de toată lumea, este altul. Iată-l: Ancheta mea la Lupeni (unde au fost împușcati nu nouă, ci treizeci de minieri și o sută de răniți) a fost personală. Profesorul Romulus Cioflec, membru în partidul la putere, m’a întovărășit cu scopul de-a verifica autenticitatea spuselor mele.
Rezultatul : La reîntoarcerea în București, profesorul Cioflec a demisionat din partid, cu scandal în Presa, deoarece se convinsese ca și mine de vinovăția guvernului. În afară de asta, am publicat șapte articole în ziarul „Lupta”, de pe urma cărora am fost huiduit de studențime și imediat expulzat din țară.
Dar, minciuna și calomnia sunt armele de preferință ale comunistului,chiar când acest comunist este însăși directorul revistei „Monde”.
_______
*) Acest articol a fost scris în franțuzește de Panait Istrati pentru a informa străinătatea asupra poziţiei sale politice din țară. Mai ales că revista comunistă MONDE lansase zvonuri calomnioase asupra colaborării lui în coloanele gazetei noastre.
Articolul urma să apară în GRINGOIRE. Îmbolnăvindu-se, însă n'a mai fost trimes, așa că a rămas INEDIT.
Ca un omagiu de frățească cinstire, publicăm acum aceste gînduri ale sale, atît pentru bucuria sufletească a cititorilor români, cît mai ales pentru informarea cinstită a străinătății.
Traducerea în românește este făcută de ALEXANDRU TALEX.
Mulțumim pe această cale d-nei MARGARETA PANAIT ISTRATI pentru atentia manifestată față de CRUCIADA, dîndu-ne spre publicare acest prea preţios manuscris.
Dacă doriți să distribuiți: