Patruzeci şi şapte de toamne au trecut peste ceasul în care şi-a scuturat frunzele inimei, Iulia Haşdeu... Au aţipit de atunci neguri nenumărate peste amintirea bolnavă de însingurări şi de uitare a acestei fete, peste sânii căreia moartea şi-a adunat buzele pentru cea dintâi şi cea din urmă sărutare la 29 Septembrie 1888... O înserareoarecare de oraş ftizic cu nelinişti între umbrele străzilor putrede, a cuprins în palmele ei de zări călătoare cel mai trist vers dintre toate versurile poetei... Luceferi au zâmbit sufletului ridicat de mâna veşniciei pentru călătoria de dincolo de sbucium şi de viaţă şi inimă, cu cei nouăsprezece ani ai frământărilor ei a fost, din ceasul acela cu minute de ghiaţă, minge în mâinile îngerilor...
Nu a fost un poem viața Iuliei Hașdeu... Şi nu a fost nici zâmbet... Bucuriile ei au însemnat trecătoare şi sarbede minciuni, întotdeauna. Bucuriile Iuliei Haşdeu au fost colinde mângâiate de neaua nedumeririlor ei, la o poartă de suflet care a înţeles să rămână mereu închisă minciunilor. Prin viaţa ei de călugăriţă a stihului, zâmbetele au trecut cernite şi împovărate de lacrimi... Căci tristețe i-a fost întotdeauna viaţa aşa cum minunată i-a fost trecerea prin lumea care nu s'a dumerit gândindu-se la ea, decât după ce din Iulia de altă dată nu mai rămăsese pentru oamenii uitaţi în urma alipirei ei de eternitate, deecât cărţi doar și amintire...
Cronicarul aplecat peste calendarul destinelor n'a știut să însemne decât câteva rânduri pentru inima trecută dincolo de rugă şi de visare... Se ştie despre ea, că a fost un talent de o uimitoare precocitate, că la doi ani şi jumătate știa să scrie şi să citească, că la unsprezece ani termina patru clase gimnaziale la „Sfântul Sava“ făcând satire pentru profesori şi piese de teatru pentru colege, că la şaisprezece ani trecea strălucit examenul de licenţă la Sorbona, ținând prelegeri şi conferinţe ce uimeau pe profesori şi camarazi şi că la nouăsprezece ani după ce i-a îngăduit amăgirea câtorva luni de repaos în Elveţia, moartea a înţeles s'o oprească din drum la București, când terminase tocmai două volume de versuri şi aproape'şi pusese la punct doctoratul în retorică şi filosofie... Privită dintr'un unghi înclinat la maximum, peste subiectivism, viaţa Iuliei Hașdeu rămâne, fără îndoială, o incontestabilă stupiditate... Trecând peste lucrul acesta însă, mă întreb dacă acel nevăzut meşter al lumilor, nu va fi ştiut dintru inceput că destinul Iuliei avea să înceapă de-acolo de unde îi va sfârşi viaţa... Și dacă atunci în palmele celor nouăsprezece ani ce aveau s'o păstreze lumei acelaş meşter al lumilor să fi fost nevoit să îngrămădească toată roua și tot aurul gândurilor acelora grele de rod ce trebuiau să pârguiască roadele celor nouăsprezece primăveri, destinul unei biruinți atât de tristă şi cu atâtea jertfe înălțată către cunoaştere...
Şi în cazul acesta, privită adică sub semnul unei fatale contabilităţi, viaţa Iuliei Haşdeu îmi apare aureolată de tainele unei neînţelese şi ciudate minuni.
*
Era frumoasă. Sub bolta unei frunţi mari zâmbeau privirile adânci ale unor ochi în care apuneau melancolii pe care nimeni nu le putea înţelege. Ochii aceia care vorbeau şi vrăjeau, care ştiau să plângă pentru inima vieţei lor cum puţini ochi ştiu să plângă, erau tot ce putea fi mai frumos în plăpânda ei fiinţă... Le ascultai privirile... Şi ascultându-le, simţeai urcând în tine ca o flacăre care-ţi mistuia orice gând, care te copleşea şi care te făcea să plângi... Sprîncenele mari prelingeau seninătatea bolnava a privirilor peste care aplecau streaşini de umbre ciudate şi netălmăcite de nici o lacrimă a gândurilor. În dezordine întotdeauna părul, răvăşit, creţ, castaniu, îi dădea o înfăţişare delicioasă de copil gata de harţă... Efeb involţi, adolescent mici, sânii se ghiceau numai sbătându-se sub faldurile bluzei, la fiecare gest mai agresiv, la fiecare mişcare mai repede...
...Era de o frumusețe palidă care amintea, de câte ori o întâlneai, clipele de luciditate ale copiilor pregătiţi pentru neaua iernei de dincolo de viaţă, către care sânt gata să pornească alb, hotărîţi să devină îngeri. Iar zâmbetul ei era ca al crizantemelor toamna târziu, când bruma le colindă argintiu la ferestrele petalelor.
*
Condeiul ei a zâmbit hârtiei de la nouă ani... Să scrie însă, a început la treisprezece ani. Adică în 1883... Urma la Paris, cursurile colegiului Sevigne.. Scria pentru ceasurile ei de singurătate. Învinsă de truda cursurilor şi, mai ales, de varietatea lor, cu tâmplele scădate în jar şi cu privirile obosite, îşi răstignea inima pe penița ce aduna zări de cuvinte sub streaşinele umerilor ei. Niciodată nu s'a gândit să publice ceiace făurea în clipele ei de linişte. Nu se cunoştea încă...
La cincisprezece ani, atunci când părăseşte colegiul Sevigne pentru a urma cursurile Sorbonei, se întâlneşte pentru întâia oară... Mirată, învinsă de tristețea ce o copleşea, presimţind în ea, ca un ecou al unui cântec purtat în sânge, boala ce îi măcina plămânii, izbucneste:
Ah! pourquoi fallait-il t'eveiller, coeur rebelle!
J'allais presque oublier ton existence en moi...
Ah! De ce a trebuit să te trezesc, inimă rebelă!
Aproape că am uitat că exiști în mine...
Apune atîta sfâşietoare desnădejde în versurile astea, încât, pe limanul lacrimilor lor, stingher, sufletul lectorului pare o fluturare obosită de batistă pentru o călătorie neghicită decât de inimă...
*
Dar Iulia Hasdeu a scris şi senin... A scris senin însă nu a scris pentru ea. Numai lacrimile au fost ale ei, zâmbetele erau ale tuturor, înălțate, ca rugăciunile, pentru toţi, numai pentru ea singură nu...
*
Opera i-a fost tipărită un an după moarte, de Bogdan Petriceicu Haşdeu... Trei volume de „Oeuvres Posthumes“ au apărut în 1839 în editura Hachette. Primul, "Bourgeona d'Avril“, cuprinde o serie de poezii emoționante prin simplitatea şi muzicalitatea lor, dintre care, un ciclu este întitulat sugestiv „Reves et Fantaisies“. În acest volum găsim — în fruntea unui minunat poem — următoarele două versuri, reproduse şi de Louis Leger în studiul „Un poete Francais en Roumanie” publicat în „Revue Bleue":
Allon mom âme, allons bien loin
Allons dans l'invisible espace...
Haide, suflete al meu, hai să mergem departe.
Hai să mergem în spațiul invizibil...
..versuri scrise la 16 Aprilie 1888, cu câteva luni deci înainatea morții, şi care dovedesc că atât de sublimă i-a fost jertfirea de sine, incât se obişnuise cu gândul celei din urmă călătorii ca şi cu seva unei bucurii ce şi-o împărtășea din vreme, ca să nu-și stingă, dintrodată şi trist, așteptarea.
Al doilea volum, apărut la câteva luni după primul, poartă în fruntea paginelor o lămurire a lui B. P. Haşdeu, în cadrul căreia bătrânul şi îndureratul savant, rămas să adune dintre țăndările manuscriselor sufletul de păpuşe bolnavă al fetei lui, reproduce si rândurile poetului Sully Prudhomine, închinate primului volum apărut. O scrisoare a lui Emile Boutroux, fost profesor al Iuliei la Sorbona, dovedeşte, în plus, prețuirea de care se bucurase această „amantă a idealului“ printre colegii și profesorii ei. Deasemenea, studiul lui Louis Leger, pomenit mai sus, este reprodus în întregime, alături de ultima scrisoare scrisă de poetă din Elveţia, către soţia acestuia... Volumul cuprinde ciclul de poeme :„Chevalerie“, versuri cu amanți medievali, cu paji palizi și împinși cu iubiri stinse în turnuri de castele, evocări calme şi bolnave aduse, în amurguri, sub mângâierea peniţei, la masa lângă care cei optsprezece ani ai ei îşi numărau versul și plămânii scuturați în batistă În ciclul acesta găsim şi un scurt fragment dintr'o epopee pe care o plănuia poeta și în care visa să evoce luminoasa figura a Jeannei d'Arc.
Al doilea ciclu din același volum, "Confidences", cuprinde cele mai sincere poezii ale Iuliei Hașdeu. Un fel de jurnal intim scris în maladia versului... Ciorchini de lumină pârguesc umbre de tristeţi la fiecare răscruce de stih. Și inima îşi adună lacrimile neînțelegerei în fiecare frântură de cuvânt... O tristețe ce îţi anină în mrejele lacrimilor gândul și care înalță rugăciuni de mirări pentru sufletul poetei pe care îl simți alături de fiecare pagină, ca pe un suspin deşi îl știi departe înfrățit cu azurul şi cu roua...
Volumul se încheie cu „Canevas“ — câteva minunate poeme în proză — şi cu un „Apendice“ în care strămoşii Iuliei sânt trecuţi în revistă ca să poată fi explicat pe calea atavismului geniul cuibărit în talentul celor noutisprezece ani.
Despre al treilea volum „Theâtre, legendes et contes” numai am auzit... Probabil însă că în el sânt strânse toate acele piesete scrise între 9 şi 12 ani pe băncile Colegiului naţional „Sfântul Sava“. Întrucât nu l-am cetit, mă mulțumesc să-l semnalizez numai...
Și asta este tot ce ne-a mai rămas nouă depe urma vremelnic stinsei poete...
În aceste trei cărți va trăi pentru oumeni care ştiu să uite, melodia celei mai ciudate vieţi şi frământarea celui mai chinuit destin dintre toate viețile şi destinele literaturii noastre.
*
A iubit moartea aşa cum a iubit şi viaţa: cu patimă... Se simţea predestinată veşniciei... Purta în inima ei, ca pe un gând sădit acolo de mâinile destinului, o seninătate ridicată ca un zâmbet de primăvară în sânge... Şi peste neliniştile ce îi străbăteau clipele ei de gând, știa să coboare întotdeauna o impăcare luminoasă cu soarta şi cu tot ce era mirare în lumea din ea şi din jurul ei...
Je ne hais point la vie et ne crains pas la mort.
Car la mort est feconde et source le lumiere,
Ce nest pas dun sommeil et ernel que s'endort
Le mourant qui s'affaisse en fermant la paupiere...
Le corps meme qui reste ici — bas solitaire,
Quand l'âme la quitte pour s'envoler ailleurs,
Sert encore au travail incessant de la terre,
Et ce sont nos cercueils qui la parent de fleurs...
Nu urăsc viața și nu mă tem de moarte.
Căci moartea este fertilă și o sursă de lumină.
Nu în somnul veșnic adoarme muribundul,
care se prăbușește la închiderea pleoapelor...
Acest corp care rămâne aici, singuratic în pământ,
Când sufletul îl părăsește pentru a zbura în altă parte,
Încă slujește muncii neîncetate a pământului,
Și sicriele noastre îl împodobesc cu flori...
Nu întâlniți în aceste două strofe acea luciferică contopire cu destinul, senină prin desfacerea ei de orice umbră de regret pe care, cu câțiva ani înaintea Iulie Hașdeu, o visase şi o închisese în aurul stihului sufletul lui Mihail Eminescu?
Căci Iulia Haşdeu a iubit moartea... A iubit-o cu pasiune, aşa, ca pe-o amantă, cu buze de ghiaţă, cum o presimţea... Adora cenuşa rămasă în vatra trupului atunci când flacăra inimei își ofilea sbaterea vieţei... Şi a cântat moartea ca pe o inumană transfigurare cum întotdeauna i-a plăcut s'o creadă... Pentru că între ea şi moarte nu a fost niciodată nimic altceva decât prietenia chinuită a celor nonăsprezece ani de lumină...
Lipsită de pânda oricăror neliniști a rămas copil întotdeauna. De aceia Iulia Haşdeu a avut numai copilărie... Căci destinul ei n'a fost nimic altceva decât un pom de Crăciun pe care a ştiut să-l împodobească vreme de nouăsprezece ani cu jucăriile versurilor, de-asupra cărora a nins petale de lacrimi și de suflete ca să le mângâie și să le apropie...
*
A fost într'o seară de început elvețiană. La Glion cobora noaptea venind de departe, de pe umerii munţilor logodiţi cu zăpezile... Un cor care era parcă smeu în mâinile îngerilor își scălda cleştarul în lacul din curtea cabanei... A eşit... Păşia şovăitor şi bolnav... Simţea nevoia să-şi primenească toamna din piept şi din sânge... A venit noaptea întâi, apoi luna... Nu ştia de când si pe unde merge... Se desfăceau în ea ca nişte nuferi de zâmbet şi de lumină, gândurile... S'a aşezat pe o bancă, pe malul lacului... A fost în însingurarea ei din acea clipă ca un strigăt ce i-a desmeticit gândurile... S-a auzit şoptindu-si, ca pe un cântec, numele:
— Luna...
Nimeni nu i-l smulse aşa, din suflet... Nimeni nu îl îngânase vrăjindu-și iubirea în adâncul privirilor ei ameţitor de adânci. Şi pentru întâia oară s'a ridicat în ea un regret ce i-a împăenjenit privirile dintr'odată şi i-a rănit pleoapele grele de boală... Şi-a simţit trupul firav arzând, însetat, mai viu ca întotdeauna, mai framântat ca niciodată de sbucium... S'a ridicat... Dorea pentru întâia oară buze ce să îi muşte sărutarea şi mâini ce să-i obosească sânii... Slăbită, a simţit podidind-o deodată tusea... Şi in câteva clipe a fost din nou aceiaşi, streină de vârsta şi de inima ei... A simțit lacrimi între sitele genelor... S'a smuls neliniştei şi sa întors în camera ei, la masa ei, lângă peniţa ei. Și in ceasul acela a simţit năvălind în ea ca un gol numai al sufletului şi numai al sângelui, gândul că, acum când amurgul îi bate la poartă, se desparte pentru totdeauna de unicul ei amant şi de unica ei bucurie: viaţa...
Adieu! je vous aimais, en vous quittant je pleure
Amie, on me separe a tout jamais de vous.
Mais dans mon coeur, ou Dieu defend que rien ne meure,
Vous vivrez, intacte meme, du temps jaloux..
Adio! Te-am iubit și, părăsindu-te, plâng.
Prietene, sunt despărțită de tine pentru totdeauna.
Dar în inima mea, unde Dumnezeu interzice orice să moară,
Tu vei trăi, neatins nici măcar de timpul gelos.
Apoi s'a auzit iarăşi vorbind și s'a ascultat mirată:
De-acum, singurul meu destin este moartea, aşa cum singura mea destrămare este veșnicia...
*
...Plecarea i-a tost cenuşie şi săgeată de spaime ca toate plecările... Într'o bună zi, pe nesimţite, plămânii au devenit tină şi inima a uitat să mai cheme sângele.. Peste cerul ochilor aceia mari şi frumoşi înourările pleoapelor au fost, pentru câtăva vreme, repezi şi grele ca aripi de pasări punctate cu alice şi moarte... Zâmbetul, rămas lângă jarul buzelor arse, a încercat să încălzească transfigurarea clipelor dar a rămas uitat şi de ghiaţă ca o săracă fluturare de batistă pentru eternitatea marei călătorii. Umbrele privirilor au părăsit candelele ochilor strânse fiind de palmele sufletului. Și din ceasul acela, Iulia a trecut dincolo de zări şi dincolo de viaţă, alăturându-se veşniciei ca singurei destrămări ce îi fusese îngăduită de blestemul bietului ei destin...
*
S'a ridicat toamna alături de mine, din pământ şi din neguri, arsă de vânturi şi aurită de ploi. Mi-a obosit mâna resfirată pe umerii condeiului care adună lacrimile cuvintelor ce tind să-ți mângâie acum amintirea de umbrâ, fată însingurată şi dragă...
Nici o icoană nu-şi poate coborî rugăciunea până la buzele înserărei tale de-acum patruzeci şi șapte de toamne... Singură, rămâi dincolo de recunoaşteri şi dincolo de orice plâns...
O mână de aducere aminte peste somnul tău cu primăveri și îngeri, în care nici un fâlfâit de viață nu poate pătrunde şi în care veşnicia îţi este singură logodnă iar destrămarea, pulbere de regret şi înourări.
ION-AUREL MANOLESCU
Cruciada Românismului - Anul II, nr 54 de Crăciunul anului 1935
Dacă doriți să distribuiți: