Cititorul meu, căruia îi fac acum, public, o mărturisire intimă: l'am crezut și îl cred cu oarecare rezonanţă sufletească şi pe care tot acum îl insult poate, socotindu-l măcar o singură dată călătorit prin livada literaturei autohtone, cititorul meu deci, este rugat insistent să-şi amintească acum că, cu nu ştiu câte mărgele de ani în urmă, — mi se pare că "vreo patruzeci şi ceva, — poezia românească a trecut pentru treisute şaizeci şi cinci de zile — or fi fost chiar şi mai multe, poate, — printr'o acută şi curioasă criză...
Se frânsese, — rupt de vijelia destinului şi-a nepăsării inerente şi specifice, — teiul acela frumos şi vrăjit pe care îl chemase Mihail Eminescu... Poezia românească rătăcea deci, undeva, foarte aproape de cer, printre nouri... Acolo o urcase peniţa, sufletul şi versul lui Mihail Eminescu. Patria nu avusese timp să fie recunoscătoare. Era ocupată cu altceva, mai serios şi mai alături de pământ. Eri ca şi azi, azi ca și mâine. De-acolo, de lângă fruntea lui Dumnezeu, focul ăsta jumătate sacru, îngăduit numai anumitor Prometei pământeşti, a fost furat de mâini pe jumătate false și adus in buzunare și'n rime, pe canapelele Capșei... Poezia intrase iarăşi în exerciţiul funcţiunei...
Ofilită, tuberculoasă şi reumatică, noua massă de trubaduri, în devenire încearcă şi reuşeşte să facă teatru... Nu cu pretenţii de seriozitate... Seriozitatea era o floare pe care butoniera generaţiei în embrion nu şi-o putea însuşi, repudiind-o inconştient, dar organic. Şi nici cu alte pretenţii, în afara aceleia a cântecului pur, pe care matadorii nouei mişcări poetice aveau impresia certă — de o certitudine ce atingea convingerea chiar, — că îl stăpânesc. Intrevăzând pe Eminescu ca pe un deschizător de zări, recunoscând în tremurul de luceafăr clar al poeziei lui calea către stele și neant,
trubadurii se gândesc că a-l urmări pas cu pas, vers cu vers şi chiar cuvânt cu cuvânt, înseamnă a cunoaște nu numai eternitatea şi dulcile ei consecinţe, ci însuși poezia cea adevărata. Nu-era o greşală, ci un artificiu de calcul... Pe spinarea cu masivităţi de fiord norveg a gloriei Dumnezeului mort între zăbrelele balamucului, râmele astea mici, dar pline totuși de lună, sperau să urce către amăşitorul azur al Parnasului...
De aici, superba generaţie de logodnici ai nimicului, trec la anatomie... Aşezat pe masa de operație a curiozității publice, Eminescu e disecat, chinuit, ros cu sălbatecă şi anormală pasiune... Apoi în cabinele unei retrageri de câteva săptămâni junii actori pregătesc premiera... Apar în atitudini boeme de învinşi ai soartei, de lunari şi elegiaci cântăreţi ai întuneretului, ai pulberei şi-ai morței, pe care fiecare în parte şi-o dorea cât mai ciudată, cât mai anormală, cât mai rece... Visători, păduchioşi, ofticoşi şi sifilitici, poeţii cântă — cu săptămânile nespălaţi, — acea penumbră de străvezie împăcare — nu cu destinul cum vroiau ei să se creadă, — ci cu perversă trișare a realității şi a firescului...
„Poezia“ lor este o melodramatică şi deseori comică, pastişare a lui Eminescu. Peste el sau alături de el, junii logofeţi ai Pegasului, nu puteau să vadă... Ei proptiseră oiştea cărucioarei lor poetice în lespedea mormântului dela Bellu şi nu vroiau s'o cârmească măcar, altundeva...
Campania asta de nespălaţi amanţi ai muzelor, este înrolată — cu termen redus — în armata literară românească, sub brava denumire de „curentul post-eminescian“...
La 12 Martie 1903 strada 11 Iunie și apoi strada Cuţitul de Argint, duc în spinare dricul primăriei excortat de o mână de băeţi subțiri şi palizi ca nişte lumânări de ceară. In cosciugul sărac, de scândură proastă, ce miroase proaspăt a leșie şi var, cu un kilogram sau două de flori de liliac pe piept, odihneşte cinstit, întru Domnul, împăcat de astădată definitiv cu soarta, curentul post eminescian... E Iuliu Cezar Săvescu, — inima şi scurtcircuitul „curentului“, — adormit cu două zile mai înainte, într'o mansardă oarecare și cu un ceas în urechea dreaptă... Rod al unei convieţuiri latente de nu știu câţi ani cu un pozitiv cimitir de cruci în sânge...
La Bellu, în înserarea sură de primăvară, nasturii floricelelor de stil au fost, indecent, descheiaţi și demagogia sonoră a vorbelor goale și-a umflat pulpanele flamurilor negre de tristeţe în uşoara fluturare a zefirului de priniăvară, peste dreptunghiul de pământ ce aştepta, nerăbdător, oasele muiate în azur, ale poetului... Dar „generația“ care se trezea, aşa, pe neaşteptate, în pragul falimentului, ținea să închee toate socotelile, să se lămurească definitiv cu posteritatea şi să tranşeze pentru totdeauna şi hotărît, cu Doamna literatură română...
„Curentul post eminescian“ închee astfel furtunos epoca lui de glorie şi geniu, de-asupra unei gropi deschise şi într'un cimitir...
...Grandoarea şi decăderea unui imperiu de carton!...
Cariera poetică a lui Iuliu Cezar Slăvescu începe cu un vers care înseamnă certificat de botez dar şi testament pentru poetul coborit în viața de pe malurile Dunărei Brăilene. Un vers care nu justifică nimic, pentrucă spune întradevăr, înfiorător de mult: „Numai doresc nimica de-aici nainte'n lume“...
Simbolizează în schimb, strigătul ăsta de desperare nemotivată, toată - falanga poeţilor cu genunchii frânţi şi cu inimile închiriate întunerecului, care crezuseră o vreme că pot cuceri universul călări pe un mormânt şi câteva zeci de rubine Eminesciene...
Şi totuşi, poetul cu nume de împărat roman nu a fost lipsit nici de talent, nici de cultură. E îndeajuns să amintesc — cred că el a tradus din Longfelow, Edgar Allan Poe și Thomas Moore şi că năzuia să tâlmăcească pentru ochii şi sufletul cetitorului român „Antigona“ lui Sofocle... Avea Iuliu Cezar Săvescu o frântură de cer sub lespedea mică a frunţei, e drept, dar era cerul ăsta nelămurit, mereu întunecat gi pustiu... Dacă fruntea lui s'ar fi coborît altfel deasupra privirilor, îndemnându-le către zări mai largi și binecuvrântate de lumină, dacă le-ar fi făcut să înțeleagă adevărul elementar că sentimentele nu pot fi confecţionae ca stofa, la fabrică, atunci ași fi stat altfel de vorbă cu el acum și penița mea l-ar fi colindat altfel...
Frate de şcoală şi năzuinţi cu Bonifaciu Florescu, cu Teodor Stoenescu şi mai ales cu Traian Demetrescu, singurul soldat „post eminiscian“ care a reuşit să salte pîrleazul, strecurându-se tiptil în manuale didactice şi în afară de frate şi şef al „mişcărei”, Iuliu Cezar Săvescu întemeiază la 1890 revista de familie „Dumineca“. Revista asta e certificatul de botez, de nuntă şi de moarte ai patrulei... Viaţa ei — un an — adică atât cât au putut face scandal chiriaşii coloanelor și cât au avut ce vinde pentru a-i asigura apariţia... Pe urmă, deces anonim sterp, iremediabil. Colaboratorii tocesc zelul peniței mai departe în „Literatorul“ lui Alexandru Macedonski. Dar aici, umbra de stejar a „maestrului“ le întunecă „geniul“ şi sclipirea de operetă.
Pentru aripile pe care a cutezat să le înalțe către neliniștea lăuntrică a poemului smarald, pentru faptul că a dormit câţiva ani cu luna la căpătâi și cu stele sub pleoape, pentru încăpățânarea de a persista într'o meserie de care numai sufletul îl apropia — nu şi mâna, pentrucă a murit sărac, ftizic si aproape nebun și pentru cartea care i-a rămas în urmă, împăratul cu termen redus Iuliu Cezar Sărescu, merită crucea pe care o fac acum dorind sufletului său de uitat, sbor sângerat de ameţitoare slavă.
Ion-Aurel Manolescu
Cruciada Românismului - Anul II, nr 84 de joi, 6 august 1936
Dacă doriți să distribuiți: