Recunoștința postumă s-a dovedit a fi — în țara asta, — întotdeauna foarte relativă față de adevărații oameni. Pentrucă în țara asta adevărații oameni n’au fost niciodată înțeleși. Nici chiar atunci când s’a crezut că sunt prea înțeleși și prea discutați.
Iată-ne față în față cu un veac și ceva dela revoluția „domnului Tudor“. În ziua de 8 Martie s'au împlinit exact o sută și paispreze ani dela proclamarea răscoalei oltenilor panduri. Peste frământarea noastră de cotidian sbucium a poposit —pentru o zi — flamura celei mai triste aduceri aminte. Și tristețea noastră și-a oprit pentru câteva clipe firescul lângă pomenirea sărmană a voivodului țăran, care a ridicat pentru întâia oară în lumina adevărului, chinul și truda fraților lui de-o cruce și de-o lege. Trecerea prin curgerea zilnică a acestui crai martir a avut ceva din frământarea
ciudată a unui straniu și nespus de dureros cântec. A fulgerat în întunericul asuprirei drum de lumină. A slobozit trâmbițarea nouă în liniștea de mormânt a milenarei îngenuncheri. Neînduplecat, semeț, cu flăcări de izbândă în priviri, „Domnul Tudor“ a supus întotdeauna pe cel din juru-i. A trâmbițat porunca și a mânuit dârz cuvântul. A știut să stăpânească cu gând ferm voințe care nu cunoșteau stăpânirea. A îngenunchiat oameni care nu știau decât să îngenunche. A condus brațe care nu cunoșteau încordarea luptei. A luminat cu izbânda lui soarele nou al unei dreptăti de care nimeni nu mai vroia să’și aducă aminte...
De aceia drumul vieței voevodului oltean va sfârși întotdeauna în cartea de aur a istoriei. In aceasta carte cu destine pe EL nu l-a înscris mâinile tremurânde ale cronicarilor, ci sângele faptelor lui. Pe răbojul destinului l-a încrustat moartea câinească a trupului pe care îl chinuiseră și-l istoviseră înfrângerile...
In ceasul de azi al pomenirei, am fi dorit — cum se și cuvenea de altfel — o cinstire a celor ce vor fi fiind tină și flori pentru veșnicie. Am fi dorit ca gândul unanim sa-și înalțe colectiv prinosul pentru amintirea curată a tuturor morților dela 1821.
Dar proverbiala noastră desinteresare față de tot ce e trecut, de tot ce e jertfă, a trebuit să-și dovedească și cu acest prilej regretabila ei dăinuire...
Vedeți, noi nu știm să dăruim din grimasa sufletului acea atât de necesară și de frumoasă recunoștință postumă. Noi trecem peste trecut și peste lumina faptelor lui cu pași de întunerec și de uitare, și știm să stingem din gândurile noastre, minunat, pioasa pâlpâire a prinosului. Pentru noi aducerea aminte este astăzi un NON SENS. Ne place să ne stăvilim chemarea sufletului și să ne irosim inima prin zilnica frecare de chinul prezentului. Este un fenomen pe care ghiața gândurilor noastre nu trebuie să caute să-l ascundă. Este atât de evident, atât de firesc și atât de des întâlnit, încât o tăgăduire a lui ar însemna imbecilitate și este trist. Pentru noi, ca și pentru acei uitați pioni ai vieții noastre de astăzi și de totdeauna. Pentru noi, ca și pentru oasele celor care au clădit, au consfințit hotarele acestei Românii Mari, pe care nu vrem - sau poate nu știm - s‘o înțelegem.
Popasul nostru de astăzi lângă aducerea amintee a răscoalei dela 1821 trebue privit în lumina și în semnificația acestor adevăruri, pentru a putea fi pe deplin înțeles și plâns...
ION AUREL MANOLESCU
Cruciada Românismului - Anul I, nr 19 de joi, 11 aprilie 1935
Dacă doriți să distribuiți: