Îndrăzneață și — poate — paradoxală (pentru unii) ar putea să pară o asemenea afirmație, într'o vreme când toată energia românească se entuziasmează în cor pentru desăvârșirea unităț noastre sufletești. Atitudinea noastră s'ar părea și mai îndrăzneață dacă ne-am permite să facem o apropiere oarecare între proaspăta informație a Ministerului Instrucțiunii, lansată la Tg.-Mureș cu prilejul congresului profesorilor secundari, și ceeace se petrece în fapt la Timișoara (se prea poate că și în alte regiuni).
La Tg.-Mureș, a destăinuit d. Ministru al culturii românești că la Ministerul în fruntea căruia are cinstea să stea, există un plan de românizare prin școală a românilor maghiarizați din Ardeal.
Departe de noi gândul de a comenta bunele intenții de care este pătruns înaltul for de cultură românească. Un isbitor contrast între aceste intenții și ceea ce se petrece în școlile de creștere și pregătire a elementelor conducătoare de mâine ne determină să punem în aceeaș cumpănă un fapt, pe cât de dureros, pe atât de dăunător intereselor noastre obștești.
Este de toată lumea arhicunoscut cum, în decursul vremurilor, școala a fost mijlocul cel mai eficace în drumul desnaționalizării și convertirii la o altă credință religioasă a celor puțini aflători printre cei mulți.
Dacă această metodă — condamnabilă din punct de vedere moral, greu însă de a fi constrânsă pe cale de sancțiuni consfințite prin legi — își are oarecum justificarea în cazul exercitării ei de către elementul dominant asupra celui minoritar (justificare, în sensul că mijloacele de împotrivire sunt reduse sau inexistente chiar), este însă de neiertat și de'a dreptul provoca toare pentru cazul când ea este utilizată de elementul minoritar asupra celui majoritar.
0 singură scuză ar încape în acest din urmă caz. Anume, când procesul de desnaționalizare al majoritarilor s'ar petrece nu pe ascuns, ci în văzul tuturor și deci implicit al oficialității, fără ca să se producă o contra-reacțiune.
Credem că ceeace se produce la școlile minoritare din Timișoara nu poate fi strein nici directorilor de licee românești și mai puțin părinților copiiilor ce merg să învețe slovă ungurească.
De câțiva ani încoace, școlile din Timișoara, cu toată criza deslănțuită cu furia unui ciclon, continuă să fie punctul spre care năvala copiiilor pare să nu mai contenească. Această fecunditate a dat de gândit mai marilor zilei, instituind examene atât pentru admiterea în liceu, cât și pentru fiecare clasă în parte.
Împotriva acestor măsuri nu este permis a se ridica nici un glas, dacă ele reușesc să se degajeze de rușinosul trafic de influență. Este totuși momentul să ne întrebăm ce se face cu cei respinși. În naivitatea noastră, am fi tentați să credem că aceștia vor lua drumul meseriilor sau al plugăritului (cei veniți dela țară).
Fără îndoiala, vor fi și din aceștia câțiva la sută. Insă majoritatea — și încă o majoritate sdrobitoare —bate la porțile școlilor minoritate, unde sunt primiți fără vre-o restricțiune pentrucă la finele anului să fie lăsați repetenți, dovedind valahului în felul acesta în ce stadiu de inferioritate se găsește față de "a lor“ (?).
Școala care absoarbe anual cel mai mare număr de atari elemente poartă firma: „Liceul Piarist“ (și se găsește în proces cu Statul tomân pe chestia localului, care ne-ar aparține). Ba, am avut acum câţiva ani elevi români de curs superior în liceul evreesc şi în şcoala superioară de comerţ evreiască. A trebuit să intervină Ministerul printr'o circulară severă, invitând direcțiunile şcolilor româneşti să reprimească pe aceşti elevi, cu riscul de a întrece numărul prevăzut tot de Minister.
Atunci s'a petrecut o intervenție din partea forurilor conducătoare. Acum, însă, toată lumea tace.
Cum, adică, ne este atât de indispensabilă limba şi cultura maghiară ca să lăsăm liber spre aceasta paşii tinerelor vlăstare, în care va încolţi cu siguranță germenele streinismului?
Dacă părinţii copiilor în cauză, în ignoranţa lor si în dorinţa de a-și vedea cât mai curând odrasla isprăvită, nu sunt în stare să întrevadă consecinţele nocive ale acestui proces dureros pentru noi românii, nu este oare de datoria acelor ce sunt părinţi sufleteşti să nu întârzie în luarea măsurilor de oprire şi îndreptare a pașilor celor ce vor veni spre îsvorul specificităţilor româneşti?
O greşală este vrednică de iertat când la baza ei rezidă ignoranța; este, însă, pasabilă de toată ocara aturci când în mod știut ea se comite.
Semnalăm acest proces de de destrămare al sufletelor românești nu atât pentru a invita pe cei în drept să se sesizeze, cât mai ales pentru a deschide ochii părinţilor unor astfel de odrasle din care se vor recruta renegaţii de mâine.
VALERIU CRÂŞMARIU
Cruciada Românismului - Anul I, nr 24 de joi, 23 mai 1935
Dacă doriți să distribuiți: