Câteva zile au adormit peste cel din urmă somn al lui Matei Caragiale. Desprinsă de altundeva, dintre întunerec și țărînă, moartea i-a coborât într’o seară în suflet. În clipa aceia de ultimă încordare și de sbucium, pleoapele au bătut ca niște mici aripi de ghiață cerul ochilor mari și de atunci inima a uitat să mai cheme sângele... Matei Ion Caragiale se alăturase veșniciei..
Bănuesc că moartea este o întrebare căreia nu îi poate răspunde. De aceia, poate, buzele ei ne înâlnesc întotdeauna nepregătiți. Matei Caragiale, scriitorul ăsta unic, va fi închis ochii animat de zadarnice mirări, ca orice om în pragul ultimei lui călătorii... Matei Caragiale va fi murit întrebând.
A fost un om rar și un scriitor mare. Purta gambetă și un surâs bun lângă priviri... Așa si atât a fost... A avut însă nenorocul de a fi copilul unui tată pe care îl chema Ion Luca Caragiale. Căci, cu povara unui asemenea nume în umerii peniței, Matei Ion Caragiale nu a reușit să însemne pentru literatura românească, ceiace ar fi trebut să însemne.
Poate însă că moartea va reuși să-l împace cu lumina linei înțelegeri pe care viața celor cincizeci de ani nu a fost în stare să i-o acorde.. O merită cu prisosință și nu din favoare... Matei Ion Caragiale moare deci pe piscul unei jumătăți de veac și sprijinit de aurul a două cărți pe care librăriile le-au redăruit vitrinelor, acum când destinul scriitorului nu mai știe să ne spună nimic.
Matei Ion Caragiale moare simplu și singur, dăruind confraților lui de slovă și vis, dela fereastra celei din urmă înegurări, un nou prilej pentru încrucișat penițele. Căci moartea știe să fie, uneori, cel mai ascuțit exercițiu de stil...
Nu știu dacă Matei Caragiale va fi murit împăcat cu el și cu lumina. Scriitorul ăsta care a înțeles să trăiască atât de ciudat în el însuși și numai pentru el, lasă în urmă, ca o enigmă a soartei lui un mare semn de întrebare... Un semn de întrebare pe care nici un gând și nici o inimă nu vor fi în stare să îl deslege. Matei Caragiale a fost si rămâne omul ce a trecut prin lumină și veșnicie cu tăcerea singurătății lui în brațe. Și nici în clipa asta în care, — ferecat în eternitate cu lanțuri de senin și țintuit cu stele în mâinile întunerecului — își deapănă borangicul amintirei printre noi- nici în clipa asta Matei Caragiale n’a înțeles să ne coboare sub privirile întrebărilor răspunsul marei lui taine.
Și înserarea lui de cavaler medieval, scuturată pe aristocrata sa împăcare cu neantul ne poate fi nouă — rămași să-l amintim în slovă și frază- — pildă și hotar de îndrumare...
Căci Matei Ion Caragiale, omul care a știut să treacă prin viață ca printr'un oraș în care nu cauți și nici nu cunoști pe nimeni, a înțeles în clipa ultimei lui fărimituri de lumină că moartea este cel mai frumos adevăr...
..Și doar e atât de bine să mori scriitor români!..
ION AUREL MANOLESCU
Cruciada Românismului - Anul II, nr 58 de joi, 23 ianuarie 1936
Dacă doriți să distribuiți: