Din experienţele dureroase ale unui idealism pur românesc, nutrit de sufletele cinstite româneşti, a luat naştere „CRUCIADA ROMÂNISMULUI“.
Prima dată, mult înainte de răsboi, marele istoric al neamu1ui, prof. Nicolae Iorga, a fost acela care şi-a manifestat indicnarea faţă de străinismul revoltător adoptat de aşa zisele clase conducătoare a României depe atunci.
După răsboiu, tineretul a reacționat puternic în sensul desvoltării ideilor naţionale, iar luptele din diversele epoci după 1922 sunt îndeajuns de cunoscute.
Din punct de vedere românesc, recunoaştem că mişcările tineretului au adus cauzei românisanului în genere un oarecare succes.
Dar din punct de vedere constructiv, rezultatele sunt aproape inexistente, fiindcă a distruge, chiar dacă este o necesitate, este relativ uşor. În schimb rezultatele adevărate se obțin numai când înlocueşti cu material bun putregaiul distrus. Or, dacă s'a pus în parte stavilă străinismului atât de desvoltat în Româna, materialul bun românesc nu a putut încă intra în funcţie acolo unde trebue.
Dacă tineretul românesc ar fi avut în adevăr acea conducere corespunzatoare cu capacitatea marilor conducători din alte țări, ar fi fost imposibil ca România politică de astăzi să aibă aspectul desgustălor pe care-l are.
Nu e suficient să fi intransigent și consecvent cum este marele patriot, profesorul A. C. Cuza, a cărui vaţă este un apostolat al cinstei, când nu poţi pune în practică un plan radical de deparazitare a României de elementele străine neamului nostru.
Dovada, dacă planul ar fi fost aplicabil, de mult venerabilul profesor A. C. Cuza, care militează de circa 40 de ani, ar fi putut pune acest plan în practică.
Nici cealaltă mişcare, cu tot avântul care-l luase în 1933, nu putea termina altfel, datorită lipsei complecte de pregătire a acelui care, datorită unor şiretenii de fapt primitive, inspira temporar încredere unor oameni de bună credinţă (aici se referă la Corneliu Codreanu, n.n.). Dacă anumiţi bătăuşi de profesie şi derbedei de colțuri de stradă, întrebuintaţi periodic şi pentru asasinate, au mai rămas credincioşi cavalerului misterios dela Cernăianca, este în parte explicabil, dar nu înseamnă că discreditul dobândit s'ar mai putea remedia vre-odată în proporţie interesantă.
Mai departe, vedem vulpoi bătrîni, beneficiari în trecut ai agrementelor bugetare legate de regimul democratic, luând comanda unor grupări naționaliste bazate pe tineret, nerenunțând însă nici măcar „coram publico” la vechile vaduri politico-economice.
Evident, exproprierea s'a făcut, votul universal s'a dobândit, datoriile — nu numai cele care meritau atenţie din partea guvernanţilor — s'au convertit.
Ce mai rămâne, deci, celor mulţi şi nevoiaşi de promis?
Exproprierea celor cu stare în favoarea celor fără stare.
Cine mai sunt în România cei cu stare?
Evident, numai pătura celor care populează îndeosebi oraşele şi care s'au ocupat cu industrie şi cu comerţ.
Or, aceştia sunt, în cea mai mare parte, evreii şi străinii.
Deci acolo trebue dat atacul pentru satisfacerea masselor flămânde.
Dacă cineva pretinde că omul sărac, lucrător manual, nu este invidios pe toţi cei mai bogaţi decât dânsul şi cari nu sunt lucrători manuali, atunci acel cineva este un ipocrit, fiindcă invidia aceasta a celor cari nu posedă nimic este naturală şi normală, nu numai în România, dar pretutindeni pe acest glob.
Deci, din punct de vedere politic, aceasta marfă, ultima din raft, trebue speculată integral.
Dar consecinţele?
Evenimentele din ultimele săptămâni, încurajate de onorabilul guvern pentru a produce o diversiune binefăcătoare, au avut rezultate, dar rezultate cu totul negative pentru România.
Guvernele marilor puteri au făcut demersuri amicale la Bucureşti, arătând celor în drept că continuarea acestor excese ar da din belşug apă la moara revizioniştilor, care pretind că România a obţinut prea mult etc.
Mai departe pe arcul politic ajungem la vechile partide naționale aşa cum se intitulează toate.
Rezultatele guvernelor respective, care s'au perindat dela răsboiu încoace, le cunoaștem. Veșnic aceiaşi poveste. Luptă înverşunată pentru răsturnarea partidului dela cârmă, odată puterea dobândită — semper idem — adică manevrarea şi exploatarea bugetului, plus bogățiilor Statului încă disponibile.
Aceasta nu înseamnă că în toate aceste tabere nu se găsesc mulţi oameni de valoare și de cea mai perfectă bună credinţă.
Din nefericire, tot sistemul este greşit, adică tot eşafodajul este putred încât necesită o înlocuire şi premenire radicală.
Iată dece „CRUCIADA ROMÂNISMULUI” nu este nici cu dreapta, nici cu stânga.
Noi suntem pentru românismul adevărat ca sentiment şi concepţie și nu putem considera un act de naştere sau de botez criteriu serios pentru discriminarea românilor desăvârşiţi de elementele pernicioase românismului adevărat.
Dacă din instinct tradiţional nu putem iubi o anumită rasă, nu înseamnă că un popor cu pretenții de cultură se poate de da la excese sălbatece, fie pentru calmarea nervilor, fie pentru satisfacerea intereselor meschine a unor trăgători de sfori din umbră.
(Am auzit în ultimul timp despre multi evrei bătuţi, dar nu am auzit ca un Aristide Blank, Oscar Kaujtman sau potentaţii din Sărindar să fi fost atinşi. Or adevărații duşmani ai românismului trebue căutaţi acolo, iar nu la Tg.-Frumos sau în Calea Văcăreștilor).
Deci, în rezumat, nici cămăși colorate, copiate dela alţii, nici ipocrizia conducătorilor marilor noastre partide politice.
Părţile bune de pretutindeni, însă îmbrăcate în haine româneşti și adecvate posibilităților și necesităţilor noastre.
O Românie nouă, clădită pe mormintele celor 800.000 căzuţi în război, dar nu din punct de vedere demagogic, cum a fost urlată această frază de miile de ambuscanţi şi trădători din timpul răsboiului.
Patria recunoscătoare, da, patria trebue să fie recunoscătoare faţă de cei jertfiți pe al ei altar, dar cum se poate vorbi astfel la noi, când adevărații eroi, din întâmplare încă în viaţă, sunt de multe ori lăsaţi în voia soartei, pe când prea mulţi străini ai neamului se lăfăesc depe urma concesiilor scandaloase obţinute tocmai dela acei care speculează astăzi sentimentul naţional (Discom, etc.).
Iată dece s'a născut „CRUCIADA ROMÂNISMULUI”, care nu merge nici cu dreapta, nici cu stânga, şi care are drept lozincă aceste trei cuvinte: „Muncă, Cinste, Adevăr”.
SERGIU LECCA
Cruciada Românismului - Anul II, nr 54 de Crăciunul anului 1935
Dacă doriți să distribuiți: