„Hai cruciați drumuri să despicăm
În chiot de vitejie
Pe muncitor şi pe țăran să-l înălțăm
Stăpân pe muncă și pe glie”.
(Din imnul cruciaților: Cânt de lumină de Mihail Stelescu).
Nu știu datorită cărei mentalităţi bolnave, muncitorimea română este de cele mai multe ori taxată drept comunistă. E o mare greșală. Muncitorul român nu este comunist. El își iubește patria, familia, cinstește pe Dumnezeu și respectă legile ţării. Copiii lui sunt crescuți în acelaș cult al muncii pe altorul căreia părinţii lor s'au sacrificat cu cinste. Ei sunt întreţinătorii focului sfânt din candela muncii naţionale ce arde la icoana patriei. Nu sunt nici teroriști, nici anarhiști, Pentru ei preotul nu e un jecmănitor; ci un reprezentant al Domnului, dela care fiecare-și cere „pâinea cea de toate zilele“.
Concepţia că muncitorul este comunist e o improvizație importată din ţările industriale unde negreșit, muncitorii fiind asupriți de capitalişti, au căutat să reacționeze. Or partidul comunist a fost singurul care s'a plecat la nevoile muncitorimei. Se înţelege deci influenţa ce a avut asupra acestor muncitori. Nu celui ce te rănește îi mulțumești, ci celui ce-ţi leagă rana.
La noi în ţară muncitorimea n'a fost luată prea mult în seamă. O massă electorală fără prea mult balast în balanţa alegerilor. Aşa că unele partide au căutat să se intituleze a „ţăranilor“ cum au făcut partidele național-țărănesc, ţărănesc-radical, agrarian, etc. Adevărul, devenit banal, că România este o ţară eminamente agricolă şi-a avut și aici partea sa de contribuţie. Negreșit ţăranii formează „talpa ţării” cum zic ei, ceiace va să zică in alegeri cam ei dau tonul și atunci toate partidele au început să ia pe țărani în braţe şi să-i bage, cum s'ar zice, în sân chiar dacă sânul acestor partide ar sufoca biata noastră țărănime. Voturi să iasă. Scopul scuză mijloacele.
Alţii însă s'au gândit că studenții, fiind mai expansivi şi fără obligații familiare, pot fi mai bine folosiți ca massă de manevră. Şi apoi, cu studenții poţi lucra mai usor. Sunt oameni tineri, sângele iute şi mai ales nu prea au răspundere. Şi așa s'au format partidele noastre de dreapta.
Muncitorii, prin urmare, au fost excluşi şi din „țărănime“ şi din „studențime”, adică dela dreapta. Prin urmare, ei nu pot gusta nici din cașcavalul țărănesc, nici din friptura naționalismului de dreapta. Căci, vedeţi d-voastră, nu se poate românism; ci naţionalism de dreapta cu căpitani şi grade ca la francmasoni şi cu cămăși colorate, cruci încârligate şi tinichele cu şnur. Muncitorii ar forma deci un fel de pleavă a societăţii cari n'au nici o influenţă politică. Câţi „ţărănişti" au luat parte la întrunirile muncitorești sau au vorbit muncitorilor? Sau câţi naționaliști aţi văzut pe şantiere sau în fabrici cu muncitori?.. Va să zică, și dintr'o parte şi dintr'alta, indiferenţă și desbinaree. Atunci? Atunci au venit comuniștii cu așa zisul front popular ca să cuprindă muncitorimea. Dar muncitorimea nu-și găsește locul închizându-se ca melcul în casă în aceste organizaţiuni separatiste.
Muncitorimea are nevoe de o organizare armonică: intelectual, muncitor şi ţăran. Căci şi intelectualul şi muncitorul şi ţăranul, toți muncesc. Nimeni nu doarme. Afară de parveniţii, de naţionaliștii profesioniști (gen Codreanu-Brauner care e întreținut de Cantacuzino) şi îmbogățiții de peste noapte cărora le e rușine să mai lucreze.
Prin urmare, munca este una și aceiaş. Diferenţa e numai în aparență. Unul depune o muncă intelectuală, altul o muncă brută. Muncă face și studentul când soarbe și tălcueşte cuvântul greu de gând al cărţii, muncă face şi meseriașul dela constructorul de case și până la cismarul încovoiat pe calapod și tot muncă face şi ţăranul care roboteşte în jurul gospodăriei, ară, îngrijește pomii, seceră, etc.
Așadar, sfânta muncă îi leagă pe toţi.
Atunci dece separatism? Dece să împuște „studentul naţionalist” pe muncitorul care dacă nu își pune un epitet sau o cămașe colorată, totuși își iubește patria cu aceiași dragoste și o serveşte cu aceiași conştiinciozitate şi când ţara îl cheamă e primul la datorie? Ciocnirile din primăvara trecută dintre studenţi și muncitori au fost regretabile şi mai ales ruşinoase. Și aici vina o poartă cei ce învrăjbesc pe studenți arătându-le pe muncitori ca pe niște comuniști sau ca jidăniți trădători ai intereselor naţionale. Cine are interes să învrăjbească frații? Ah! Marii noştrii naționaliști!
Trataţi deci ca dușmani de dreapta care-şi zice „naţionalistă” (deşi nu ştiu cu cât e mai naţionalist decât un un muncitor român o curcitură leşească-nemțească căruia pe românește i s'ar zice Codreanu-Cavaler de Cernăianca, pe poloneză: Zilinski — căpitan de... Dumbrava Roşie; iar pe nemțeşte; Brauner comandor de... Mărăşeşti) şi cu indiferență şi separativism de partidele „ţărăneşti”, muncitorimei nu-i rămâne de îmbrățișat decât comunismul. Dar muncitorul român e refractar comunismului. Muncitorul român e creştin ortodox şi ortodoxismul exclude comunismul. Eu n'am văzut un creștin ortodox comunist. Atunci muncitorimea s'a îndreptat „spre o altă flamură” cum a strigat cel mai genial exponent al ei marele dispărut Panait Istrati. Și cei ce au despicat drumuri noui de înfrățire socială au fost Panait Istrati și Mihail Stelescu. Iată călăuzele cari au lăsat în urma lor pârtie de lumină pe care să se ridice muncitorimea. S'a pornit deci această „Cruciadă a Românismului”, care este înălțarea ţăranului şi a muncitorului printr'o înfrățire cu intelectualii către o omenie mai creștinească. Așadar barierele au căzut: studentul, muncitorul şi țăranul sunt înfrățiți prin sânge şi prin muncă. Sunt fii ai aceleaşi patrii pe care toți o iubesc şi căreia fiecare dau obolul, fiecare după puterile lui. Cruciada Românismului a apărut astfel ca o necesitate cerută de realităţile sociale. O grupare în care toţi să-şi dea mâna frăţește, fără uitări de sus disprețuitoare și mai ales fără fariseism.
Pentru aceasta aderarea muncitorilor, studenților și ţăranilor la Cruciada Românismului nu se face prin tobe de paradă naţionalistă, nici prin gogoșile promisiunilor țărănești; ci fiecare vine ca în casa lui. Să fie intr'un ceas bun.
Alexandru I. Gheorghe, muncitor
Cruciada Românismului - Anul II, nr 92 din 1 noiembrie 1936
Dacă doriți să distribuiți: