Foarte mulţi din politiciani, dacă nu chiar toţi, când le vorbeşti de o probiemă muncitorească, surâd cu un aer superior şi se miră că poate exista o atare problemă : „Noi nu sântem o țară industrială, mon cher“, îţi spun ei cu superioritate. "Ce contează cei câţiva muncitori care îi avem, aproape toți sunt comunişti”, termină deobicei iluștrii caraghioşi ai vieţii noastre politice care nu pot să-și vadă niciodată vârful picioarelor din cauza rotunjimei burţilor. Pentru acești politiciani „specialişti“, orice nevoiaş şi revoltat de mizeria lui e un comunist şi merită pedeapsă, nu alinare. Ce imbecili sânt uneori aceşti farseuri ce-și plimbă osânza în caroserii luxoase, iarna la Sinaia, vara la Techirghiol sau pe cine ştie ce coastă aurită de banii ce-i svârlă cu grandomanie, ban adunat leu cu leu din fiecare boabă de grâu, din fiecare lovitură de ciocan, din fiecare boabă de sudoare a milioanelor „de jos“.
Desigur, țăranul care se află vara tocmai în epoca de muncă intensă n'are nici o pretenţie la băi. Epoca lui de odihnă e iarna.
Dar muncitorul? Cei din fundul minelor dela Lupeni, cel depe schelele dela Câmpina, muncitorul din fabrică, au ei posibilitatea si libertatea de a merge la băi?
Să mi se arate o singură colonie muncitorească la mare sau la munte. Nu există. La băi se duc tot acei care s'au afumat tot timpul anului prin cabareturi muncind din greu în ritmul vr'unei rumbe sau carioce îndrăcite. Se duc acei care au obosit mergând cu maşina sau acei care au căpătat scurtă la mână furând. Restul sânt o minoritate de funcţionari cu lefuri mai ridicate în urma unei vieți de salahor și de umilinți, care beneficiază de reduceri în casele de odihnă ale societăților respective unde muncesc.
Dece nu se fac și pentru muncitori nişte tabere de vară, colonii de odihnă, unde să-si îngrijească și ei sănătatea?
E oare asa de costisitor şi de greu?
Fiecare întreprindere mare industrială să fie obligată să clădească nişte case de odihnă căci au de unde, slavă Domnului.
Sânt mii de copii şi femei care muncesc în fabrici de dimineața până seara. Fabricile respective (de ex. fabrica de chibrituri) nu pot face prin rotație munca şi să le dea acestor femei o lună de repaus?
Câtă dreptate are muncitorul să fie un veșnic revoltat.
1. Munca lui nu e definitivă.
2. Munca lui nu-i aduce de cât ruină si mizerie la bătrânețe căci nu e pensionată.
3. E socotit ca o uneltă de muncă brută, negândindu-se nimeni la o odihnă necesară, la o recreație etc.
Dacă un muncitor pleacă dela lucru ca să se recauzeze o lună numai regăsește locul la întoarcere.
Acum doi ani, când am vizitat Italia, am găsit pe coastele Siciliei colonii de vară pentru muncitori și muncitoare, organizaţi în asociaţii de „Dopolavoro“. Cum oare un regim „tiranic“ şi „dictatorial“ a putut concepe așa ceva, iar regimul „îngerului democraţiei“ dela noi scuipă cu dispreţ pe muncitor?!
Muncitorii n'au nevoie de milă cum concep unii conducători și trimet ades ajutoare sub formă de pomană. Muncitorimea nu e paria societății si nici nu'ntinde mâna la drum. Muncitorimea și țărănimea sânt clasele de adevăraţi nobili ai acestei ţări. Blazonul lor brăzdat în palme e un blazon de muncă și de cinste, pe care nu-l poate pretinde că-l are nimeni altul. Ei nu'si câştigă pâinea prin proptele, nu sânt sustinuți din munca altora, nu împovărează bugetul niciodată, ei nu ştiu să plângă ci, în mândria cinstei lor, știu să-şi pretindă drepturile prin revoltă.
De aceia, nu ca o milă insultătoare trebuie să li se uşureze viața, ci ca un drept al muncei lor și ca oameni.
Dar cine se gandeşte la aceste probleme sociale dintre oamenii noștri politici?
Pe ei ii preocupă Constituţia pe care unii ar dori s'o schimbe ca doar să capete drepturi mai mari de a conduce mai fără răspundere. Iar alţii o apără nu de dragul țării si al poporului, ci de mila lor că nu vor mai putea să existe ei şi să conducă țara, uitând însă, şi unii şi alţii, că deasupra unei constituţii scrise stă o conștiință a unui popor ajuns la margine de răbdare, care în caz de prea mare bătaie de joc îşi poate face într'o bună zi o Constituție și după părerea lui.
Și în acest timp de searbădă discuţie proptelele rămân proptele, furtul, furt, mizeria, mizerie. Dar muncitorul, dacă vede această nedreptate, să nu facă greșală să-şi urască ţara. Nu. Ci să urască pe oamenii care o conduc, căci nu e țara de vină în sânul căreia poate că se ascund încă în umbră salvatorii ei, ci marii vinovaţi sânt mandarinii actuali, inconştienţi şi senili, mici și nuli dela primul ministru până la ultimul primar. Excepţiile, dacă sunt, să ne arate dovada demisionând, căci excepţie cu gura pe acelaş os la supt nu există.
Va veni ea şi ziua unei dreptăţi sociale. Acei care o întrevedem nu ne temem de nicio schimbare căci cei drepți vor trebui să fie cu noi iar contra noastră nici închisorile, nici moartea nu poate lupta căci nu tindem a învinge fizic, iar pentru spirit si idei nu s'au inventat încă închisori şi nici o poliţie din lume n'ar putea să le omoare.
De aceia surâdem în lupta noastră, căci ne simțim invincibili.
MIHAIL STELESCU
Cruciada Românismului - Anul I, nr 28 de joi, 20 iunie 1935
Dacă doriți să distribuiți: