Ideea politică, în genere, e aceea ce poate construi sau dărâma o viaţă, o naţiune, un stat.
Deaceea, în viaţa popoarelor au existat indivizi cari s'au confundat cu însăşi evoluția lor, nu datorită împrejurărilor, ci ideilor pe cari au stiut să le impună şi de care au fost conduşi în realizările efectuate.
Omul politic ideal e acel ce ştie să smulgă din vălmășagul frământărilor şi suferințelor zilnice ale masselor, adevărul, pe care să-l ridice la valoare de dogmă şi să creeze antidotul necesar, cerut de împrejurări.
Adevăratul om politic e acela ce ştie să trăiască cu adevărat în epoca din care face parte. In aceasta constă diferenţa între politică şi politicianism.
În timp ce omul politic e realist şi luptă prin jertfirea sa pentru binele națiuni, căutând să găsească formule cari să concorde cu situaţiile, politicianistul se mulţumeşte cu ceea ce vede şi luptă pentru sine jertfiind națiunea.
De aici au pornit şi luptele de cucerire ale masselor: unii luptă cu ideea, alţii cu bâta şi banii, iar din aceste conflicte sa căutat a se extrage principii sterile pentru redresarea națiunilor.
Massele au fost întotdeauna de partea celui mai tare, iar cel mai „tare“ a fost întotdeauna cel mai slab pregătit politicește.
Din această cauză nu s'a realizat aproape nimic; cele câteva înfăptuiri cu caracter local se datoresc mai mult întâmplării, deoarece aproape toate mişcările si-au făcut din conducători câte un mit, iar dacă miturile ar fi fost dărîmate, odată cu ele s'ar fi prăbuşit și mişcările.
Și cum în lume sunt mentalităţi diferite, logic e să existe şi mişcări diferite. Adevărul însă, e unic, nu e nici de stânga, nici de dreapta, nici de centru. Că în fiecare doctrină poltică există câte un sâmbure de adevăr, e un ceva incontestabil, de aici însă și până a le socoti drept ideale există a mică diferenţă.
Astăzi idealul e confundat cu interesul personal, deaceia fiecare fracțiune politică crede că întreg adevărul e de partea sa.
Cei de stânga, comuniștii, se încăpățânează, cu tot rezultatul negativ din Rusia, să convingă lumea că numai ei au dreptate.
Cei de dreapta, fasciştii si național-socialiștii, se ceartă între ei să dovedească ceeace nu poate stânga.
Concluzia: si unii si alţii luptă să conducă lumea pentru a o putea apoi exploata în interese personale.
Despre centru, burghezia liberalo-conservatoare-democrată, cred că e inutil să mai vorbim. Acest centru de azi e iremediabil compromis.
Lupta titanică pentru subjugarea lumii se dă între dreapta şi stânga cu acelaș scop.
Și una şi alta, au calităţi şi defecte, și una şi alta ucid oameni pentru binele lor.
Comunismul luptă peniru „ummanitate“, înecând zilnic în băi de sânge poporul ce, deșteptându-se, ridică capul. Comunismul a distrus un regim despotic ţarist ca să creeze un altul, sovietic. A distrus o armată, ca să creeze alta, a dărâmat biserici, ca să ridice sinagogi. A distrus națiunea pentru internaţionalism. Astăzi, când revoluţia clocoteşte în pieptul naţiunei ruseşti, se încearcă a se arunca răspunderea asupra conducătorilor.
Dar nu ei sunt vinovaţi, ci defectuozitatea ideii lor. În secolul al douăzecilea, nu ne putem conduce după ideile secolului al 19-lea.
Fiecare idee nouă apare atunci când trebuie să rezolve o situaţie încadrată în timp.
Si afară de aceasta, el devine utopie, prin însăși axa sa: internaționalismul.
Atâta timp cât nu se poate redresa situaţia unei ţări, e absurd să crezi că vei reuşi acelaş lucru pe întreg globul pământesc.
Însuşi Panait Istrati, care a fost unul din leaderii comunismului universal, l-a renegat.
„Să mergem spre altă flacără“, a spus el în concluzie, în "Spovedania unui învins", iar acea flacără la care s'a oprit a tost românismul predicat de Mihail Stelescu.
De cealaltă parte a baricadei se află dreapta, reprezentată prin naţionalism.
Victorioasă în Italia, Germania, Portugalia şi pe punctul de a izbândi în Spania, dreapta reprezintă în aceste ţări idealul respectiv, întrucât rezolvă nevoile locale, din necesitatea cărora a luat ființă.
Acest naționalism, care nu înseamnă decât lupta disperată pentru supraviețuirea neamu1ui tău, a credinței și datinelor lui, a devenit la noi o profesiune rentabilă şi creatoare de situații.
Noi nu suntem subjugaţi de nimeni, deci nu se poate pune problema ameninţării existenţei neamului nostru. Avem prea mulți străini în tară, faţă de cari trebuie să ne impunem punctul nostru de vedere românesc.
Ori această luptă nu trebuie dusă unilateral, numai contra evreilor, ci contra tuturor străinilor și chiar a românilor profitori. Acesta e românism.
Dar exceptând aceasta, în fruntea unei mișcări naţionaliste trebuie să existe oameni eşiți din sânul și sângele națiunei, cari să se confunde cu interesele ei. Aceste mișcări trebuie să îmbrățiseze spiritualitatea creştină respectivă. În viața naţionalistă de azi nu e nici una, nici alta.
Prima forţă nationaliată a ţării, partidul „național-creștin“, are în fruntea sa pe Octavian Goga, francmason gradul 33, Gh. Cuza si Stan Ghiţescu, tot francmasoni, deci anticreştini.
Frontul Românesc e condus de Vaida Voevod, francmason, și de „românii“ Ed. Mirto, Angeheloff, Garabet Aslan, Tillea, etc.
Partidul naţional agrar, condus de Argetoianu, mare maestru al lojei masonice naţionale.
Totul pentru ţară, condus de „românii“: Corneliu Zilinski, Zizi Cantacuzino, Alecu Cantacuzino, Silaghy, Iasinsky, Flondor, Naghi, Toth şi de franccmasonii: Dan Rădulescu, Flondor, etc,
Aceștia sunt conducătorii „naţionalismului“ românesc.
„In şedinţa intimă a marei loji naţionale din str. Câmpineanu 45, care s'a ținut Vineri, 31 August, la orele 9 seara, cu masoni reprezentând partidul agrar al d-lui C. Argetoianu (mare maestru al lojei), partidul d-lui Vaida şi partidul naţional- creştin, s'a discutat formula unui guvern de dreapta, care ar trebui să iasă din colaborarea acestor trei grupări, pe baza unui program fix şi condițiunile colaborării“.
Aceste rânduri sunt reproduse din „Sfarmă piatră“, revista de ideologie naţional creştină.
Iată așadar că şi dreapta şi-a spus cuvântul.
Nu înţelegem să luptăm pentru comunismul utopic şi perimat, dar nici pentru „naţionalismul" condus de mafia francmasoneriei internaţionale.
Noi luptăm pentru românism. Românismul e o idee ce are o doctrină, o linie bine definită, stoarsă din realitatea suferinţei româneşti.
Atunci când, bazându-ne pe realităţi, am trasat linia Cruciadei Românismului, nu ne-am uitat nici la stânga, nici la dreapta, ci la pelagra care macină țărănimea, la tuberculoza care distruge muncitorul din uzine, la suferinţa studentului ce moare de foame, la plaga politicianistă ce fărămițează energia acestei ţări, la nevoile ei, la viitorul neamului nostru și al urmaşilor noștri.
Românismul nostru are la baza lui o spiritualitate, spiritualitatea creştină.
Romârismul nostru înțelege să pună accent pe muncă, ca fiind singurul mijloc prin care se poate îndrepta răul.
Dacă în această doctrină nouă se găsesc puncte şi din dreapta şi din stânga, nu e decât o simplă coincidenţă, înseamnă că şi stânga şi dreapta au în acea mică părticică de adevăr, acele puncte bune.
Românismul nostru nu e nici de stânga, nici dreapta, nici democratic. E concretizarea năzuinţelor unei naţiuni care va ajunge la izbândă numai prin muncă, cinste şi adevăr.
TOMA ALEXANDRESCU
Cruciada Românismului - Anul II, nr 91, din 25 octombrie 1936
Dacă doriți să distribuiți: