În iarna anului 1932 studenţimea a încercat să aşeze o cruce la căpătâiul eroului necunoscut. L-am văzut pe Mihail Stelescu, copleşit de greutatea crucii, dar stăruitor, călăuzind în frunte, o generaţie pe drumul credinţei.
Nu acum începe odiseia vieţii frământate a studenţimii care încearcă să se integreze pe făgașul unui ideal şi nici nu sfârşeşte; e semnificația pe care şi-o lămureşte lăuntric oricine i-a văzut întorcându-se în convoiul înfrângerii de-o zi, cu frunţile descoperite, cu glasurile înfrăţite în rugă: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri și vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu“. Şi tristele coloane şi-au purtat paşii pe urmele civilizaţiei fără credinţă, lăsând murmurul de rugă să se împrăștie ca o mircasmă, în urmă.
Crucea care s'a frânt sub loviturile necredinţei, a fost purtată pe braţe în frunte călăuzitoare, nu cum ar fi trebuit: troleu al biruinții, ci ofranda unei înfrângeri şi-a unei lupte, depusă mai apoi în tezaurul de relicve morale ale Patriarhiei.
Peste un an, drumurile s'au împărţit: intenționalităţi diferite sau concretizat în fapte: de o parte inaugurarea unei metode de luptă prin asasinarea lui I. G. Duca; de alta, ideologia cu sens de menire mesianică a Cruciadei Românismului.
După acest asasinat politic, necroloagele au însemnat, fariseic, regretul pentru moartea d-nului I. G. DUCA.
„Inainte“, ziarul oficios al fostei „Gărzi de Fier“, temător de identificarea complicilor şi a complicităţii, grefează pe fondul laşității caracteristice unui căpitan de bandă, un astfel de regret mincinos: „In faţa mormântului proaspăt deschis al fostului preşedinte de consiliu I. G. Duca, victimă a luptei care a început să învrăjbească fii ţării, orice gând de adversitate dispare. Rămâne în noi durerea pierderii unui mare luptător care, în alt chip de cum noi înţelegem, își închinase întreaga viață propăşirii patriei sale“.
Astăzi însă, Mihail Stelescu nefiind şeful unui partid la putere, moartea lui trece la rubrica faptelor diverse, intenţionat pentru a masca toată vina autorilor morali cari au premediat şi hotărît din umbră, la congresul dela Tg. Mureş, acest asasinat; pentru a masca întreg caracterul de şcoală a crimei al unei organizații zise de dreapta, ce şi-a însuşit ca mijloace: pumnalul și revolverul, iar ca metodă, devenită sistem, asasinarea adversarilor politici.
Răpunerea adversarului prin glonţ și cuţit, ca sistem de luptă pentru „Partidul Totul pentru Ţară“, opera — mai ales prin lipsa de sancțiuni — unor minunate rezultate, pe tărâm practic; pentru acest motiv va fi însuşit mâine şi de alții, va fi al tuturor. Şi atunci lupta de idei nu se va desfăşura prin graiu sau scris, dela tribună sau din coloanele literelor, ci în plină stadă, cu revolverul, cu pumnalul şi securea. Şi atunci nu vom mai avea oameni politici, ci comitagii şi gangsteri, ca în Macedonia, în Spania, în Mexic şi U.R.S.S.
Execuţiile vor fi imediate, fără judecată. Curțile marţiale judecă în prealabil; consiliul suprem revoluţionar nu judecă: prezumţiile se transformă în certitudini şi adversarii politici în adversari personali, cari se interpun în drumul ambițiilor de parvenire.
"Din nechibzuinţele regimului care a condus ţara dela războiu încoace, ne-am ales cu lupte fratricide, care nu sunt nici în tradiția, nici în firea poporului român, blajin şi ingăduitor“. Aşa e scris în ziarul „Inainte“ din numărul care relatează asasinarea lui I. G. Duca. Şi nu minte. Adevăr grăeşte gura păcătosului...
Energia luptătoare a Moților şi Aromânilor a fost pervertită, din frageda vârstă a vlăstarelor, în slujba terorismului de dreapta. Terorismul este în egală măsură odios la stânga şi la dreapta. Terosimul e atribuit bolşevismului, impropriu dreptei care în principiu, e reacționară, nu revoluţionară. Terorismul lui Trotzki, lui Stalin, lui Stamboliski, lui Caballero, al „brațelor încrucişate“. Dreapta, niciodată n'a reuşit prin el.
Nu ştiu cu banii cui și din îndemnul cui, vor legionarii să ridice biserică la Predeal. Dar e o PROFANARE și o ÎMPIETATE să te inchini înaintea unui altar ridicat de mâini ucigașe, MÂINI ÎNROȘITE ÎN SANGE DE FRATE. Cum se împacă asnsinatele cu ridicarea bisericilor? Nu e compromisul „indulgenţelor” papale pe care le cumpără şefii teroarei? Pe deoparte, făpiuitori şi îndemnătorii la crimă, de alta ziditori de biserici. „Dracul când n'are de lucru, ridică biserici“... zice aceeași înțelepciune populară.
„Afirmarea primatului naţional — spunea d. G. Brătianu, la Câmpulung, la 26 Iulie — stăpânirea Românilor în țara lor se înfăptuiește prin solidaritate, prin muncă, prin abnegaţiune, nu prin desbinări şi instigaţii cari să ducă la omoruri între Români“.
Cu această nouă metodă de luptă, întronată în viața noastră politică, nu e alt punct de ajungere, decât un continuu şi mocnit războiu lăuntric. Cu acest sistem de luptă va fi deajuns să se scrie, cândva, cronica acestor vremi, într'un singur vers al lui Corneille: "Et le combat cessa faute de combattants“.
Acum două sute de ani, Grecii ucideau în numele Turcilor şi'n interesul lor personal. Astăzi Românii își ucid fraţii în numele și pe răspunderea lor de își închid viața între gratii, pentru interesul şi din ordinul urmaşilor acelor fanarioți.
Spune cronicarul Ion Neculce: „Când o vrea Dumnezeu să facă să nu fie rugină pe fier şi Turci în Țarigrad să nu fie şi lupii să nu mănânce oile în lume, atuncea poata nu vor fi nici Greci în Moldova şi în Țara Muntenească, nici or fi boieri, nici or putea mânca aceste două ţări, cum le mănâncă... iar la Grec milă sau omenie, sau dreptate, sau nevicleșug, nici unele de aceste nu sânt, sau frica lui Dumnezeu“.
S'au întovărăşit Grecul şi Leahul, şi-au luat comanda tinerilor de-i trimet în școala crimelor, decretate acte de bravură, şi'n fundul ocnelor. Şi pentru cine? Fanariotul şi Leahul nu sânt țara. Totul pentru ei.
„Desigur e oribilă fapta celor 10 asasini ai lui M. Stelescu, spune „Țara Noastră“ (XV 1195). Desigur că în morala creştină, nimeni n'are dreptul să ridice viaţa nimănui, iar cel ce o face, o face răspunzând cu conştiinţa lui în fața lui Dumnezeu şi a oamenilor“. Conştiinţa în faţa lui Dumnezeu și a oamenilor? Nu zice oare, cronicarul: iar la Grec milă sau omenie, sau dreptate, sau nevicleșug, nici unele de aceste nu sânt, san frica lui Dumnezeu“?
Dimitrie Toma Victor
Cruciada Românismului - Anul II, nr 84 de joi, 6 august 1936
Dacă doriți să distribuiți: